One-time disclaimer:

Desi personajele sunt reflectii ale realitatii, dialogurile sunt fictive, dar in stransa legatura cu caracterul, comportamentul, filosofia si placerile personajelor in cauza. Acest disclaimer este valabil doar pentru articolele din categoria “Pour les connaisseurs”.

Dar “pentru ca asa vreau” nu poate fi un motiv suficient de elocvent sau multumitor pentru cineva care vrea sa gaseasca raspuns la o eterna intrebare “de ce?”. Prin urmare trebuie sa merg mai departe, mai adanc.

Cineva m-a intrebat, constatand tendintele mele analitice, la ce imi ajuta aceasta disectie a sensurilor si motivelor pentru care se intampla lucrurile. Ei bine, raspunsul meu nu a fost unul prea hotarat pe moment. Sunt sigur ca am zis ceva corect macar din punct de vedere gramatical, dar recunosc ca m-a pus in dificultate. E clar ca mie imi place sa fac asta si consider, totodata, un lucru important de facut. Dar de ce?

Ei bine, mi-am petrecut ceva timp de atunci “analizand” si aceasta chestiune. Adica, daca n-as fi asa cum sunt, cum as fi putut sa gasesc raspunsul? Am o viata si sunt dator sa o traiesc ca om, iar ca sa pot trai trebuie sa stiu CUM sa o traiesc. Ca sa stiu asta, trebuie sa ma cunosc. Daca ar fi sa renunt la introspectie si extrospectie, ar insemna ca ar trebui sa ma dedic doar fericirii senzoriale, placerilor imediate, concrete (materiale) si, totodata, carnale (intentionat am folosit acest cuvant pentru un plus de brutalitate, in detrimentul alternativei “fizic”), pentru ca toti cautam fericirea cu sensul de stare de bine. Ori daca nu ma orientez catre starea interioara de bine (si, pentru a o obtine, trebuie sa stiu ce nevoi am, ce fel de om sunt, ca sa stiu ce sa imi ofer), nu e evident ca singura ramasa este doar starea de bine exterioara, fizica? Ori asta o pot multumi foarte usor, ramanand cu multa energie psihica. Si o astfel de energie nu se poate cumula; ori o investesti in ceva sanatos, un adevarat exercitiu al mintii si spiritului, ori o pierzi.

Cineva spunea ca noi ne aflam in interiorul unei sfere, a cunoasterii, iar tot ceea ce e in exteriorul ei este Necunoscutul. Cu cat sfera se largeste mai mult, cu atat se inmulteste numerul de puncte de tangenta intre sfera si exteriorul ei, iar asta inseamna ca exista un numar crescand de lucruri necunoscute cu care intram in contact. Dar, poate nu ar trebui sa ne demoralizam punandu-ne in prim plan ideea ca exista din ce in ce mai multe lucruri necunoscute noua, ci ca exista un numar crescand de lucruri pe care le stim. Pentru ca noi nu ne gandim ca, pana la urma, oricum murim, iar tot ce facem in viata va fi inutil in acel moment, ci ne gandim la faptul ca traim in prezent, la ceea ce INCA putem face.

Si da, cunoasterea poate aduce si suferinta, si intristare, si dezgust. Ba chiar o face foarte des. Dar nu putem spera sa traim doar in bine, feriti de orice altceva, pentru ca viata nu este in felul asta si ne va si dovedi acest lucru. Dar sa nu uitam ca un om simplu, ne-analitic, are suferinti si dureri simple, iar un om complex are suferinti si dureri complexe. Raportand fiecare durere la stapanul ei, cred ca rezultatul e acelasi, intensitatea suferintei este acelasi, prin urmare care e diferenta? Diferenta sta in calatoria pe care cei doi o fac prin viata.

Astea sunt argumentele mele care explica alegerile mele, fara sa spun ca toata lumea ar trebui sa faca la fel sau ca cei care nu o fac sunt lipsiti de valori, sau ca se lipsesc singuri de ele. Fiecare isi va alege calea sau, uneori, calea isi va alege stapanul.

M-am gandit sa astern niste ganduri care mi-au ramas dupa cele trei zile de Paste de anul acesta. Nu sunt singurele si nici cele mai importante, dar fac parte dintre cele pe care le pot impartasi.

Am primit mai multe mesaje (majoritatea pe telefon), cu obisnuitele urari de Pasti sau ceea ce ar trebui sa fie obisnuit, firesc. Desi scopul lor este sa transmita un gand bun, o stare cat de mica de bine, de frumos, la multe dintre ele nu a reusit sa ramana bun decat intentia.

Prin urmare, am tras niste concluzii:
- tinand cont de faptul ca mesajul cu urari de sarbatori nu e doar o simpla bifa intr-o condica de “chestii de facut”, trebuie sa va asigurati ca mesajul e clar, iar pentru asta o formulare simpla este suficienta;
- daca totusi sunteti firi mai umaniste si va place sa infrumusetati lucrurile pe care le faceti, nu e nici o problema, chiar dimpotriva: faceti-o, dar nu uitati bunul gust si faptul ca, pana la urma urmei, Pastele este o sarbatoare profund religioasa, referindu-se la moartea si invierea lui Iisus Hristos.
- cel mai indicat ar fi sa personalizati unele urari, macar pentru oamenii pe care i-ati ales sa va fie mai aproape decat altii, evitand a-i include intr-un Grup in agenda voastra telefonica si a face forward la un mesaj cu mai multe randuri decat sensuri.
- nici un om apropiat nu va va critica pentru ca i-ati trimis doar un “Hristos a inviat!” sau “Paste fericit!”.
- daca mesajul vostru nu transmite nimic pozitiv (chiar daca nu transmite nici ceva negativ), inseamna ca a esuat, ca nu si-a atins scopul.
- revin asupra continutului mesajului si a formei pe care o alegeti pentru acesta si va rog din tot sufletul sa nu faceti din Paste un alt fel de Valentine’s Day sau, cum zicea Lupu (un prieten), “un revelion mai mic”.

Constientizez ca toate acestea nu pot fi ridicate la rang de reguli sau adevaruri absolute, ci doar pareri (rezonabile sau nu, bune sau nu) ale unui singur individ, dar am vazut si, totodata, am si simtit ce diferenta e cand trimiti sau primesti un mesaj in care se include numele destinatarului, accentueaza ideea ca este tratat ca individualitate, eventual preferential, nu ca facand parte dintr-o turma sau grup de contacte sau orice altceva de pe retelele de socializare. Am primit mesaje simple in momente in care eram nervos, indispus, agitat sau speriat si acele mesaje mi-au intors starea la 180 de grade, amintindu-mi ca indiferent ce se intampla, ai langa tine oameni care tin si se gandesc la tine, la tine cel care ai un nume care poate fi rostit si ca lucrurile pot fi si simple si frumoase de multe ori.

A luat cu ea eoni intregi
De amintiri si vise,
Din lumea-n care, cu maini reci,
Un rege o zidise.

Si astfel Ea s-a indreptat
Pe calea nefiintei,
Catre ceva numit de zei
Tarm al fagaduintei.

Din aurora de culori
Ce a-nsotit-o-n moarte,
Un om a reusit sa fure
Un strop, se-aude-n soapte…

Ce om a cutezat sa calce,
Cand universul plange,
Acolo unde-odinioara
Se intalneau sfere si ingeri?

Un om din lumea-albastra,
O lume care moare;
Nu-i dintre noi, nu e de-a noastra,
Il stie cineva, poate un Soare?

-E o fiinta trista, ma gandesc -
Ne spuse, suspinand, un soare -
De mic il luminez si-l incalzesc
Dar inca trist e el, se pare.

A manui cuvinte poetul nu-nceteaza
Si-a depasit cu mult firescul;
Acum el insusi, continuu, lumineaza:
Pe-acest poet il cheama Eminescu.

Si ne compune versuri
Si tot el le arunca
In randuri, mii de randuri,
In insusi Universul.

E mic, dar peste lumea
In care-ncet el moare,
Infaptuind minunea,
S-a ridicat ca Soare.

Aceste vorbe-au rasunat,
Ca un ecou in noapte,
In cercul lor l-au acceptat
Pe omul simtitor de moarte.

Si omul le-a facut cadou,
Din jalea lui profunda
Un rege-al noptii, unul nou,
Tristetea sa le-ascunda.

Si acel rege am fost eu,
Luceafar mandru si nemuritor,
Al universurilor zeu,
Si al tristetii cantator.

Cu tata om si mama noapte,
Alinator de ganduri si dureri,
Zburator prin vise si prin soapte
Astfel ma zamislise din mister.

In mine s-a ascuns durerea
Omului ce din tristeti era facut,
Si dincolo de poezie si regrete
Moartea pe el l-a cunoscut.

E-un corp de tina, corp de lut,
Dar peste alti ca el planeaza;
Cu spirit sacru in corp slut
Imensul il ingenuncheaza.

Si cand acesta a murit
Lasand in urma toate,
Lumina toata-a licarit
Si l-a trimis departe.

Pierdut in timp, al meu stapan
Continuu pribegeste;
Nu stiu nici daca si nici cum
De mine-si aminteste.

Lucirea mea a scris-o el,
Din varfu-i de penita
Si azi se duce tot spre el
Chiar de e-n nefiinta.

Prin Univers nemarginit,
Cu ochiu-mi mort il caut
Si intr-un colt de stea, zidit,
Eu poate o sa-l aflu.

Stravechea stea ce a murit
Ca sa imi lase viata,
A fost femeia care l-a iubit
Si-acum il tine-n brate.

1. Eu am doi ochi mici, el are doar unul dar mai mare. De fapt, este un ochi mare el insusi.
2. Eu am pleoape, el nu are nici una.
3. El sta in varful unui turn, eu la etajul 3 intr-un bloc cu 4 etaje.
4. El are un vulcan care il incalzeste, eu o centrala Ariston de 10 ani.
5. El nu se odihneste niciodata, eu duc o viata echilibrata din punctul asta de vedere.
6. El vede instant pe oricine il cauta, eu trebuie sa ma uit pe vizor sau sa dau drumul la usa.
7. Nu se misca niciodata, eu stau mai bine la capitolul fitness.
8. El comanda legiuni intregi de orci si alte dihanii, eu scriu comenzi in Windows, PHP si, uneori, dau comenzi la pizzerii.
9. El este protejat de Nazguli, eu de doua pisici.
10. Eu vorbesc bine doua limbi si cel putin inca una o inteleg binisor, el vorbeste doar engleza si mordoriana.
11. Nu a avut niciodata un job, eu sunt la al 3-lea.
12. Nu a mancat niciodata shaworma sau smart meniu de la KFC.
13. Nu a baut niciodata bere (nu are pe unde), eu am incercat cateva la viata mea.
14. Nu a vazut niciodata Metallica live, nici Haggard, Amorphis, Slayer, Anthrax, Megadeth, Moonsorrow sau Finntroll.
15. Nu a cantat niciodata la muzicuta (nu are cu ce).
16. Nu a avut niciodata par.
17. Eu nu l-am cunoscut niciodata pe Isildur.
18. Am si am avut intotdeauna toate degetele la maini.
19. Nu mi-a tras-o niciodata un hobbit.
Si, la urma, dar nu in ultimul rand…
20. Eu inca am inelul!

Un drum nocturn pe doua roti, printr-o aparenta pustietate; dar in aceasta pustietate iti simti pulsul mai puternic, sufletul mai prezent in piept, luminile se observa mai usor, mai repede, mai alergande contrar sensului tau de mers. Aceleasi lumini care, cand stai pe loc sunt simple puncte, sunt acum linii luminoase.

Te simti un pic incordat, dar totusi te simti mai liber; cum asta? Nu ai incotro decat sa privesti tacut in jurul tau sau, mai degraba, inaintea ta, acolo de unde drumul curge ca un infinit neasteptat. Ocazional te inclini, nu ca semn de supunere in fata infinitului, ci doar pentru a-l urma mai fidel, mai perseverent, mai entuziasmat.

Percepi difuz vibratiile mecanismului motoriu de sub tine, strangi saua mai convins cu genunchii si zambesti din nou. Nimic nou, dar sub auspiciile vitezei si senzatiilor cauzate de ea, prezentul este mai scurt, dar mai intens. Parca simti cum fiecare bucatica din tine se bucura si, totodata, te miri cum ai atata timp incat sa constati aceste lucruri.

A fost o calatorie initiatica, o calatorie pe care o porti cu tine pentru totdeauna. Pentru ca acest “totdeauna” este in prezent, iar prezentul e intotdeauna in tine. Si, cand coarda prezentului este din noua sensibilizata, ecoul rasuna: Libertateeeeeeeee!

La multi ani!

Am incercat sa merg departe inapoi in istorie, sa sap la radacina povestilor sa vad ce se gaseste acolo. Putinele fire pe care le-am urmat m-au dus la povesti care au mai mult iz de mit, legenda, iar mitul lui Ghilgames este unul din primele, daca nu chiar primul recunoscut.

Hai sa incerc sa dau o forma si mai intriganta a micii mele cautari: de ce a simtit omul nevoia sa creeze ceva imaginar, fara ecou in realitate (adevarat, poate inspirat din realitate), ca o alternativa a realitatii? Pot sa presupun ca a fost nemultumit de modul in care niste realitati s-au concretizat, iar dezamagirea sau tristetea sa au generat un impuls intrinsec, menit sa conecteze imaginatia cu abilitatile concrete de scriere, vorbire, astfel incat sa se realizeze scenariul unei non-realitati, menita, la randul sau, sa starneasca senzatii bune, frumoase, de placere in om “posesor”. Aceasta situatie inseamna inducerea de stari, folosind una dintre mai multele metode posibile (banuiesc ca si medicamentele pot induce stari, bautura, fumatul, etc), ca reflex la crearea unui gol in sufletul sau mintea omului, o incercare de a suplini acel gol prin ceva asemanator. Banuiesc ca un om care isi doreste o bicicleta, dar nu o are, “viseaza” la una, cel putin o data isi imagineaza ca o are si ce frumos este sa ai asa ceva.

Sunt nevoia de fals si crearea, in final, a falsului constructive? Sunt benefice, tinand cont ca ele genereaza pseudo-stari? Sau, sunt aceste stari, de fapt, pseudo-stari? Tind sa cred ca ele pot fi reale, dar instigate cu pseudo-stimuli. Si atunci, nu ne atingem, de fapt, scopul? Ce diferenta ar fi intre starea generata de bautul a 5 beri si starea generata de o pastila care ar fi identica (presupunem; tinand cont ca berea afecteaza anumiti centri nervosi din creier, nu vad de ce nu un medicament, o substanta nu ar putea fi gasita, astfel incat sa stimuleze aceleasi zone din creier)? Si daca nu ar fi diferenta (cum logic se intelege), ar fi o metoda mai gresita sau mai buna decat cealalta? Ignorand componenta financiara (sa zicem potential diferita in cele doua cazuri), mai exista vreo diferenta?

Unui copil caruia i se citeste o poveste, ii sunt induse niste concepte imaginare (cu ecou intr-o realitate, chiar si mai veche, dar distorsionate sau adaptate): imparat, regina, dragon, cavaler, mere fermecate, etc. Aceste concepte, datorita faptului ca nu pot fi conectate la o realitate senzoriala, trebuie sa se regaseasca in mintea posesorului tot in imaginatie. Povestile duc la povesti. Totusi, copiii au o imaginatie foarte plina de resurse, astfel ca unii incearca sa o imprime in realitate si senzorial. Nu de putine ori, un copil se imbraca ca un cavaler sau ca un rege (cu o tinuta care este cat mai aproape de tinuta acestor personaje) si se comporta ca unul. Fie ia o sabie de lemn sau orice lucru care poate aduce a sabie si simuleaza lupta cu un dragon, sau cu un alt cavler; sau ia ceva care seamana a sceptru, asezandu-se solemn pe un scaun sau un bolovan din gradina blocului sau casei, simuland niste ordine pe care le transmite supusilor sai.

Bun; si unde duc toate acestea? Cu cat copilul sau, extinzand aria dezbaterii, Omul continua sa-si imagineze aceste povesti si sa actioneze in consecinta, nu pot decat sa fiu convins ca imaginatia va lua mult in profunzime, in complexitate. Cu cat cunosti mai mult, cu atat poate fi cunoscut si mai mult. Era o teorie care plasa omul intr-o sfera, iar conturul sferei este limita dintre ceea ce cunoaste si ceea ce (inca) nu cunoaste. Cu cat se mareste sfera cunoscutului, cu atat numarul de puncte de incidenta cu necunoscutul creste si el(conturul cercului creste in dimensiune).

Sunt oameni capabili sa creeze niste povesti atat de complexe, atat de dense, atat de variate ca subiect si desfasurare, incat mi-e greu sa cuprind exact cu mintea pana unde se poate ajunge cu ele. Nu stiu daca excitarea permanenta a imaginatiei, punerea ei “la lucru” duce la ceva foarte bun, foarte precis, foarte frumos, sau poate duce la dementa. Teoretic nu exista nici o garantie nici intr-un sens, nici in altul. Nu stiu daca, la un moment dat, creierul cade prada lui insusi si trece de punctul in care poate face distinctia intre imaginar si real. Si daca, totusi, se ajunge in punctul ala, exista posibilitatea ca momentele de nediferentiere dintre realitate si imaginar sa aiba forma unui vis (sau chiar sa fie unul, pentru ca stim cu totii cat de reale sunt unele vise – diferenta constand ca visele sunt generate de subconstient, in timp ce povestile de constient; ar putea povestile sa fie considerate visele constientului?) sau ca ele sa acapareze posesorul, devenit incapabil sa controleze macazul dintre ele si sa se trezeasca cu titulatura de schizofrenic.

Multe intrebari, putine raspunsuri. Conchid totusi ca imaginarul este refularea omului dintr-o realitate imperfecta pentru structura si nevoile sale, o realitate care mai degraba il limiteaza decat il elibereaza (atat de stiut) si incercarea lui de a-si depasi o conditie impusa de natura, impunandu-si una proprie, schitata dupa viziunea lui despre sine.

Creatorii de povesti folosesc realitatea ca materie prima pentru operele lor, la fel cum pictorii se folosesc de culori (paste colorate care nu au valoare intrinseca, nu au semnificatie) pentru a crea peisaje reale sau imaginare, dar dand o forma fondului. Povestitorii prelucreaza realitatea si o corecteaza acolo unde inima sau mintea le spune ca aceasta e parsiva, sau egoista, sau razbunatoare, sau urata.

As vrea sa nu dau o dimensiune exagerat de filosofica acestei mici scrieri (desi limbajul este potrivnic acestei dorinti) incheind cu o marturie: as fi fost mult mai gol, mai sarac, mai trist fara toate povestile care mi-au fost transmise sau pe care le-am creat. Avem la indemana cuvintele, niste instrumente atat de puternice de modelat si corectat, dar si de creat (sa nu uitam ca, la inceput, a fost Cuvantul) si e pacat sa ne multumim doar cu ceea ce primim in mod natural de la viata. Si nu cred ca asta dauneaza, atat timp cat nu este un exces dus la extreme, din moment ce nici muzica nu ne dauneaza, sau pictura, sau lectura. Cu ce e diferit sa cream noi o poveste in noi, impartasita sau nu si altora, de cititul unei carti care, in foarte multe situatii nu este decat o poveste a altui om?

Cand dam peste o problema, incercam sa o rezolvam, indiferent de natura ei. Instinctul de autoconservare este cel care da startul in rezolvarea ei, urmat de celelalte particularitati ale noastre, ca persoane sau ca oameni (nevoia de liniste, fericire, implinire – nevoi obturate temporar de aparitia problemei). Cat de bine stim sa gestionam atat problema in sine, cat si rezolvarea ei depinde de constructia noastra interioara, de experienta cumulata pana in momentul respectiv, de maturitate, IQ, inspiratie, posibilitati materiale (daca implicatia lor e necesara), etc.

Psihologia pozitiva nu ar vrea sa inlocuiasca psihologia antrenata pentru rezolvarea problemei (psihologia traditionala), ci s-ar vrea o psihologie complementara, suplimentara. Ea poate fi practicata in afara situatiilor problematice, atunci cand nu exista nevoia rezolvarii unei probleme si are ca scop inducerea starilor de bine (placere, fericire, optimism, etc) practicantului.

Spre deosebire de alte ramuri alte psihologiei, care folosesc si mecanisme care trebuie studiate pentru a fi stapanite, psihologia pozitiva poate fi practicata cu mai multa usurinta. Indreptandu-te spre servici, dimineata, ai putea sa folosesti timpul de mers si pentru a asculta muzica, sa te gandesti la peisaje relaxante, la evenimente placute din viata ta sau la orice altceva care ar putea sa te desprinda de ideea de munca, idee care te va cuprinde oricum imediat ce ajungi la servici.

Activitatile fizice (munca sau practicarea sporturilor) sunt deja recunoscute ca fiind surse de buna dispozitie, atat prin componenta lor interactiva, de moment, generatoare de placere efemera (doar pe durata practicarii), cat si medical, prin determinarea creierului sa elibereze efedrine in corp, cunoscute deasemenea si ca “hormonul placerii” si care persista o vreme chiar si dupa incetarea activitatilor fizice.

Relationarea cu apropiatii (colegi, amici, prieteni, familie) are un alt efect pozitiv important pentru noi. Poate, in timpul unei zile mai nefaste la munca, reusim sa dam un telefon de cateva minute unei persoane apropiate cu care, eventual, nu am mai vorbit de multisor. Sau o discutie pret de un ceai cu un coleg poate fi un “refresh” binevenit.

Hobby-urile sunt elemente importante atat pentru viata de zi cu zi, cat si pentru cea de lunga durata. In primul rand pentru ca realizeaza deconectarea individului de problemele de zi cu zi, de servici sau orice alte activitati cu caracter permanent, recurent, mecanic. Muta centrul atentiei din sfera activitatilor profesionale, in cele mai relaxante, mai placute (neinsemnand musai ca activitatile profesionale nu pot fi placute, ci doar ca reprezinta o escapada din activitatile pe care nu prea ai cum sa le eviti – munca). Este un exercitiu foarte bun si pentru creier, care isi foloseste o varietate crescanda de zone fizice, o data cu inmultirea tipurilor de activitati pe care le facem. Si folosirea unor varietati de zone din creierul uman presupune si imbunatatirea legaturilor dintre ele, ceea ce inseamna ca sunt stimulate si memoria, puterea de reactie, inspiratia, imaginatia, etc.

Mica “teorie” de mai sus suna destul de mult ca unul din textele “cum sa fii fericit in 10 pasi”, dar, de fapt, nu iti spune exact pasii de urmat, ci indeamna la o varietate de activitati fizice si psihice, alese de fiecare din noi. Si mai spune si ca rezultatele sunt cu atat mai bune cu cat varietatea de activitati si momente de reflectie este mai mare.

Succes!

Ignat era un om care nu se deosebea prin ceva senzational de altii. Avea slabiciuni, febleti (le-am pus pe amandoua ca sa nu dea senzatia de sinonimie in acest context), aspiratii, un loc de munca si dorinta de a fi serios in privinta lui. Mergea in fiecare zi pe jos la munca, iar pe drum se hranea cu micile privelisti pe care dimineata i le punea in cale. Era ferit de zgomot datorita castilor din urechi si inimii care batea suficient de tare incat sa se simta bucuros ca traieste si ca fura acest moment de prospetime al zilei: dimineata.

Urmand acelasi traseu zi de zi, inevitabil, se intalnea cu un numar de oameni ale caror trasee se intersectau cu al lui; in fiecare zi, daca pleca la aproximativ aceeasi ora de acasa. Asa a cunoscut-o pe Desdemona (sa-i zicem), o fata de constructie firava, dar nu bolnavicioasa, cu parul saten, cu ochii verzi. Ignat nu ar fi vrut sa-si tradeze febletea pentru ea, care incepea sa prinda contur din ce in ce mai bine, dar dupa a 3-a intalnire un zambet i-a evadat pe fata. Stanjenit parca, pentru ca nu ceruse voie sa o placa, a plecat capul in urmatoarele doua intalniri si a dus, launtric, lupta ce se dadea intre dorinta de a o (re)vedea si emotia timiditatii si senzatiei ca face ceva interzis.

Binele a invins raul, lumina a invins intunericul si Ignat a reusit sa o priveasca din nou, acele 9 secunde in care reusea sa o vada, de cand se apropia de el si pana cand trecea de el. Dar niciodata nu intoarse privirea, pentru ca nu ar fi vrut sa isi imagineze faptul ca era in spatele ei pentru ca ea, Desdemona insasi, l-ar fi lasat pe el in urma.

Intr-una din zile, Desdemona nu i-a mai iesit in cale, iar Ignat incerca sa-si explice: poate a plecat mai devreme de acasa si nu s-au sincronizat; poate e bolnava; poate e in concediu; poate si-a luat cateva ore libere pentru ca are o mahmureala, dupa ce a sarbatorit ziua unei prietene cu o seara in urma. Cine stie? Ignat si-a continuat drumul, marind putin volumul la muzica din casti. A reusit sa intoarca din nou capul in dreapta si stanga si a vazut din nou rasaritul, un soare ce-si revendica statutul de rege al zilei. A vazut din nou aglomeratia de masini si a reusit sa fie din nou atent la melodiile ce-i imbratisau urechile. Nu mai facuse toate acestea de aproape 3 saptamani, de cand a “cunoscut-o” pe Desdemona. Era putin trist, dar avea atatea frumuseti in jur care ii tineau companie.

Dupa o saptamana in care angoasa nevederii Desdemonei s-a intins ca un lichen in sufletul bietului om, dupa dezbateri monologice interminabile cu privire la absenta ei nemotivata din calea sa zilnica si a motivelor aceseia, Desdemona reveni, ca o raza de soare intr-o mare de negru, intr-o dimineata de joi. Un tremurat firav ii cuprinse bratele, emotia unei revederi ce parca tocmai a invins eternitatea. Ignat zambi din nou, reusind sa o stinghereasca pe fata care, dupa doua schimbari succinte a directiei privirii, se opri asupra lui (parca resemnata) si zambi scurt. Cele 9 secunde trecusera si amandoi au “scapat” din situatia noua.

Ziua i-a fost lui Ignat un soare si-un zambet permanent, s-a revarsat cu toate energiile ei pe un om prea sensibil ca sa n-o iubeasca.

Urma o zi scurta de vineri si un weekend in care totul avea sa tresalte in sufletul bietului om.

Dar aceasta zi avea sa-i rezerve un alt sfarsit lui Ignat. Desdemona incepea sa prinda contur in zare. Cand pe drumul sau obisnuit el cutreiera, gandindu-se nerabdator la cele 9 secunde petrecute in intimitatea privirilor ei, a observat ca domnita s-a oprit pe trotuar langa un tanar, au schimbat zambind doua vorbe, dupa care s-au suit intr-o masina straina de culoare alba. Ignat isi pierduse involuntar controlul asupra sa si abia dupa cateva minute si-a dat seama ca se oprise.

A urmat un weekend trist, cu reprize alternante de procese; in unele o condamna la privarea de libertate a Desdemonei, inchisa intr-un gand nedemn, fara posibilitatea de a mai simti ceva; in altele decidea ca acel barbat era un prieten care trecuse intamplator pe acolo si s-a oferit sa o duca cu masina la servici. Cele doua tipuri de procese au luat incet incet locul noptilor si zilelor, timpul a devenit si el sclavul acestor judecati, iar Ignat parca nu mai simtea ca are un loc al lui in Univers.

Zile multe au mai trecut de la acel incident si nu a mai vazut-o pe Desdemona. Ori ea trecea, totusi, pe acolo, dar intr-o masina straina de culoare alba si, Doamne, cate mai vedea, in fiecare dimineata cel putin una, ori ea chiar a ajuns prizoniera unui gand nedemn, nemilos, care a dus-o departe de lumea lui Ignat, atat de departe incat sa nu-i mai intineze sufletul cu tradarea pe care a ales-o.

Ignat a sfarsit prin a iubi din nou soarele si forfota si muzica, dar niciodata nu a mai ridicat ochii la trecatori. Cu ce drept i-au intrat ei in viata ca niste oaspeti si apoi au plecat ca niste tradatori, pe usa din spate, fara sa mai lase ceva bun in urma?