Poate ca lucrurile care nu le astepti din tot sufletul vin, intr-adevar, mai repede si sa desfasoara mai frumos. Si de data asta pot spune si ca acest frumos nu a trecut chiar atat de repede pe cat mi-ar fi fost frica ca ar putea.
Nu am asteptat ca in anii precedenti acest team-building, dar fara vreo tenta de carcoteala sau orice alt sentiment negativist. Rau stiam ca nu are cum sa fie, doar urma sa fiu inconjurat de oamenii pe care-i apreciez si la care tin. A doua familie. Asa ca, insotit permanent de acest sentiment de siguranta, am pornit la drum, nu unul initiatic, ci unul al concluziilor, ar rezultatelor firesti, al manifestarilor conforme “teoriei”: plin de voie-buna, vorba si vorbe de duh, rasete cand machiavelice, cand discrete ca un suspin, cantari ad-hoc, repetate obsesiv, cu metrica “incalecata” (permite-mi, dear John, sa te parafrazez cu nesimtirea unui bine-dispus) sau versurile corcite din cel putin 3 decade de muzica.
Cand au trecut cele 4 ore de drum? Ca doar am ajuns la fel de odihnit sau obosit cum eram cand am urcat in aceasta barca manuita de un Charon chel si cu febleti necunoscute. Totusi ii multumesc ca ne-a dus in lumea… nu cealalta, dar in cea izolata intre varfuri tinere de munti (sau poate prea batrane?), imbrobodite cu paduri de rasinoase si partial de zone chelite de copaci taiati. Tiripiciului i s-a jucat o festa: apa cu grade nu l-a facut mai treaz, mai receptiv, mai vioi, ci l-a propulsat in pielea unui personaj atent la colegii sai (a incercat insistent sa ajute cate un/o colega aflat/a la ananghie, de mai multe ori chiar). John a ajuns cu ficatul de dimensiuni gargantuale, cu formatiuni basoreliefice de invidiat, iar tenul ii era mai alb decat al Albei-ca-Zapada sau caimacul de laptele proaspat muls al unei vaci nestresate. Miluta era functional, aproape de un ideal pe care singur si l-a stabilit. A descins cu parghiile newtoniene (public cunoscute ca picioare) din autobuz acelasi om voios care se urcase. Cat despre mine, m-am ales cu o gaura noua, in cracul blugului vanat de ghinionul pieselor incomplete din recuzita scaunelor de autobuz. Prin urmare, toate bune pana acum.
Restul timpului petrecut acolo a fost o impletitura absolut reusita de evenimente, momente pretioase, discursuri cu mai mult sau mai putin sens, atat in echipa mare a oamenilor din firma, cat si in grupurile restranse, boeme. Am fost un pasager (mesaj offline pentru Iggy Pop) intr-un tren deloc grabit sa ajunga la destinatie. In prima statie ne-am trezit tot imbracati la fel de la migiloc in sus, ascultand cuvantarile organizatorilor menite sa ne induca starea de [b]team[/b]building. Stiu ca ar trebui sa vina ca o conculzie, intr-o ipostaza mai terminala a articolului, dar le multumesc acum pentru o munca asidua si bine facuta, urmata de rezultate pe masura. Dar aceasta statie a fost, de fapt, triajul pentru o gara mult mai mare: petrecerea serii, intretinuta cu fervoare de toti pasagerii, pe muzici care au oscilat ca ritm si mesaj ca linia pulsului unui om cuprins de pasiune si atingerea exploziva a exuberantei vietii. Concluzia: mesajele, oricat de variate, au fost percepute, zic eu, de toti, pentru ca se miscau toti spasmodic, dar in sincron. Iertati-mi plasticitatea exprimarii, dar nu pot si nu vreau sa neg dimensiunea humulestiana a calatoriei. Am folosit un spectru atat de larg de cuvinte si am auzit atatea cuvinte noi (sau cel putin uitate de ceva vreme) si frumoase incat am sa le mai folosesc.
Petrecerea s-a “rezumat” la consum masiv de energie si de bauturi care racoritoare, care incalzitoare, dar lumea pare ca s-a simtit bine. Iar daca exista carcotasi, desi ma indoiesc, le-as spune ca nimic nu e perfect, dar ca poate fi facut perfect cu intelegerea pe care putem si ar trebui sa o manifestam. Si daca nici argumentul asta nu e suficient, va amintesc ca in Africa inca se moare de foame si boala. Dar n-am sa pistonez prea mult pe aspecte negative, ci am subliniat (ar fi mers mai bine englezescul “emphasize”) caracterul pozitiv a tot ce s-a intamplat. Multimea a fost in permanenta un leagan, balanganindu-se cand mai lent pe muzica lui Joe Cocker (etc), cand mai agitat pe muzica latino sau a celor de la Blur sau Red Hot Chilli Peppers. Lumea a alergat intr-una, probabil a facut mai multe maratoane decat se organizeaza intr-un an in Romania, un val de caldura a cuprins toata sala de distractii si, pana la urma, cred ca a inteles si Danuta (Tiripica) ca o usa pur si simplu nu e de ajuns pentru infuzia absolut necesara de oxigen si pentru alungarea catorva grade din cele… probabil 30 care erau acolo.
O data cu finalul petrecerii, mi-am indrumat calduros turloaiele dezvelite catre camera in care zaceau, vlaga-less, Tiripiciul si maimuta sa ceramica pe un pat si Omul cu Pateul pe celalalt. Am incercat sa le menajez somnul, dar inutil; gurile erau in mare forma. Si, daca stau bine sa ma gandesc, cred ca as fi putut ascuti pe putin un balot de creioane daca le tineam intre dinti in timp ce vorbeam in acea seara.
In prima seara nu am sforait, herr Oprea apeland la un mai vechi truc voodoo pentru a prevenit acest pericol: mi-a spus de trei ori, inainte sa adorm, sa nu sforai. Punct ochit, punct lovit.
Inspirati pana la cote paroxiale de imnul in care am revarsat atata dragoste si inspiratie, cu ajutorul a doua chitari si unei muzicute (divine), cantarea a mers si dincolo de hotarele salii de “conferinte”. Cu lichid limfatic calitativ in sange, cu chitarile in mana, cu publicul in minte si muzica in suflet, minutele au trecut implacabil, in timp ce camera vuia de versuri si acorduri “incalecate” (iarta-ma, dar pur si simplu nu ma pot opri). Lumea radea si exalta repetat, fredona bucatile mai cunoscute din piesele asternute de Miluta si John intr-un angrenaj performant de un inalt rafinament. Si totul era frumos, aproape de idilic si am chiuit cand cu gura, cand in gand si singurul moment care m-a cutremurat si m-a scuturat de solzii de umor si golanie a fost interpretarea opriana a melodiei Zoe Jane de la Staind, in cinstea frumoasei mostenitoare directe a familiei Sandu (John si Miru): Ioana. Marturisesc o lacrima care a zbughit-o pe cont propriu din mine si pe care doar gura mea mare care a inghitit-o a putut-o feri de ochii lumii. Bravo baieti, lucrurile astea pur si simplu nu se pot invata! Astea trebuie sa le ai in tine si sa stii doar sa le descoperi si sa le transmiti. Ati fi ultimii de care m-as indoi ca le au, si nu doar pentru ca ati cantat si ascultat piesa asta.
In rest, in afara de feelingurile care ma mistuie si imi leaga ca un lichid amniotic toate clipele traite acolo, imi defileaza in cap, ca la o prezentare, tablouri cu iz medieval ale diferitelor peisaje: Dorin cautandu-si, precum Ilie Moromete salcamul, coltul; Leo care nu s-a dezmintit nici acum si a reusit sa ridicele masele (nu mesele) la dans, la orice fel de dans, chiar si pe cei care manifestau oboseala sau, subiectiv, lipsa declansatorului de petrecere; Miluta care cauta cu disperare lustrele si care, din pacate, erau un pic mai inalte decat si-ar fi dorit; Diana care era cand sex-bomb, cand o dansatoare de o finete si consistenta iesite, usor, din comun; Dana care tot ma pandea sa fiu atent in alta parte sa mai poate deschide usa; Andreea care nu-si putea dezvata zambetul de pe fata, chiar daca nu avea motiv sa o faca; Iulia care sufla din trompetica bucuriei in buda, in timp ce se spala pe maini, dandu-mi impresia unei prezente oculte in incinda budoarului; Delia care confunda masa cu scena unui club bine cotat dintr-una din marile metropole ale lumii; Ionela care tasnea ca jetul unui gheizer cand auzea mierea RATM. Mi-i amintesc si pe toti ceilalti oameni frumosi care au facut abstractie de cam orice bariera fizica si nefizica si care au mentinut atat de sus coeficientul de party al adunarii. Bravo!
Nici drumul inapoi nu a fost unul tocmai de lepadat, caci barca lui Charon era acum plina de eroi, iar eroii plini de povesti. Cu toate ca am mai zis cate un cuvant pe ici, pe colo (trebuie sa incerc sa-mi educ publicul ca as fi si un om serios, rezervat), somnul a pus stapanire pe noi, precum valurile marii au pus stapanire pe naufragiata Afrodita pe una din insulele ei, Khytera. Si, desigur, destinul a facut ca la radio sa fie difuzata o piesa pe care am desfasurat teatrul in timpul activitatilor de Sambata. Am dansat pe ea ca barbat, la doar o zi dupa ce am dansat pe ea ca femeie.
Imi cer scuze pentru caracterul usor anacronic al scrierii si pentru certul caracter de scriere incompleta, dar nu-mi amintesc tot acum, incat sa si pot converti in cuvinte si, dincolo de asta, mai e ceva: ce se intampla la Voronet, ramane la Voronet!
Multumesc pentru rabdare!