Meridiane ascunse

Si zeii mai dorm uneori

Poate ca lucrurile care nu le astepti din tot sufletul vin, intr-adevar, mai repede si sa desfasoara mai frumos. Si de data asta pot spune si ca acest frumos nu a trecut chiar atat de repede pe cat mi-ar fi fost frica ca ar putea.

Nu am asteptat ca in anii precedenti acest team-building, dar fara vreo tenta de carcoteala sau orice alt sentiment negativist. Rau stiam ca nu are cum sa fie, doar urma sa fiu inconjurat de oamenii pe care-i apreciez si la care tin. A doua familie. Asa ca, insotit permanent de acest sentiment de siguranta, am pornit la drum, nu unul initiatic, ci unul al concluziilor, ar rezultatelor firesti, al manifestarilor conforme “teoriei”: plin de voie-buna, vorba si vorbe de duh, rasete cand machiavelice, cand discrete ca un suspin, cantari ad-hoc, repetate obsesiv, cu metrica “incalecata” (permite-mi, dear John, sa te parafrazez cu nesimtirea unui bine-dispus) sau versurile corcite din cel putin 3 decade de muzica.

Cand au trecut cele 4 ore de drum? Ca doar am ajuns la fel de odihnit sau obosit cum eram cand am urcat in aceasta barca manuita de un Charon chel si cu febleti necunoscute. Totusi ii multumesc ca ne-a dus in lumea… nu cealalta, dar in cea izolata intre varfuri tinere de munti (sau poate prea batrane?), imbrobodite cu paduri de rasinoase si partial de zone chelite de copaci taiati. Tiripiciului i s-a jucat o festa: apa cu grade nu l-a facut mai treaz, mai receptiv, mai vioi, ci l-a propulsat in pielea unui personaj atent la colegii sai (a incercat insistent sa ajute cate un/o colega aflat/a la ananghie, de mai multe ori chiar). John a ajuns cu ficatul de dimensiuni gargantuale, cu formatiuni basoreliefice de invidiat, iar tenul ii era mai alb decat al Albei-ca-Zapada sau caimacul de laptele proaspat muls al unei vaci nestresate. Miluta era functional, aproape de un ideal pe care singur si l-a stabilit. A descins cu parghiile newtoniene (public cunoscute ca picioare) din autobuz acelasi om voios care se urcase. Cat despre mine, m-am ales cu o gaura noua, in cracul blugului vanat de ghinionul pieselor incomplete din recuzita scaunelor de autobuz. Prin urmare, toate bune pana acum.

Restul timpului petrecut acolo a fost o impletitura absolut reusita de evenimente, momente pretioase, discursuri cu mai mult sau mai putin sens, atat in echipa mare a oamenilor din firma, cat si in grupurile restranse, boeme. Am fost un pasager (mesaj offline pentru Iggy Pop) intr-un tren deloc grabit sa ajunga la destinatie. In prima statie ne-am trezit tot imbracati la fel de la migiloc in sus, ascultand cuvantarile organizatorilor menite sa ne induca starea de [b]team[/b]building. Stiu ca ar trebui sa vina ca o conculzie, intr-o ipostaza mai terminala a articolului, dar le multumesc acum pentru o munca asidua si bine facuta, urmata de rezultate pe masura. Dar aceasta statie a fost, de fapt, triajul pentru o gara mult mai mare: petrecerea serii, intretinuta cu fervoare de toti pasagerii, pe muzici care au oscilat ca ritm si mesaj ca linia pulsului unui om cuprins de pasiune si atingerea exploziva a exuberantei vietii. Concluzia: mesajele, oricat de variate, au fost percepute, zic eu, de toti, pentru ca se miscau toti spasmodic, dar in sincron. Iertati-mi plasticitatea exprimarii, dar nu pot si nu vreau sa neg dimensiunea humulestiana a calatoriei. Am folosit un spectru atat de larg de cuvinte si am auzit atatea cuvinte noi (sau cel putin uitate de ceva vreme) si frumoase incat am sa le mai folosesc.

Petrecerea s-a “rezumat” la consum masiv de energie si de bauturi care racoritoare, care incalzitoare, dar lumea pare ca s-a simtit bine. Iar daca exista carcotasi, desi ma indoiesc, le-as spune ca nimic nu e perfect, dar ca poate fi facut perfect cu intelegerea pe care putem si ar trebui sa o manifestam. Si daca nici argumentul asta nu e suficient, va amintesc ca in Africa inca se moare de foame si boala. Dar n-am sa pistonez prea mult pe aspecte negative, ci am subliniat (ar fi mers mai bine englezescul “emphasize”) caracterul pozitiv a tot ce s-a intamplat. Multimea a fost in permanenta un leagan, balanganindu-se cand mai lent pe muzica lui Joe Cocker (etc), cand mai agitat pe muzica latino sau a celor de la Blur sau Red Hot Chilli Peppers. Lumea a alergat intr-una, probabil a facut mai multe maratoane decat se organizeaza intr-un an in Romania, un val de caldura a cuprins toata sala de distractii si, pana la urma, cred ca a inteles si Danuta (Tiripica) ca o usa pur si simplu nu e de ajuns pentru infuzia absolut necesara de oxigen si pentru alungarea catorva grade din cele… probabil 30 care erau acolo.

O data cu finalul petrecerii, mi-am indrumat calduros turloaiele dezvelite catre camera in care zaceau, vlaga-less, Tiripiciul si maimuta sa ceramica pe un pat si Omul cu Pateul pe celalalt. Am incercat sa le menajez somnul, dar inutil; gurile erau in mare forma. Si, daca stau bine sa ma gandesc, cred ca as fi putut ascuti pe putin un balot de creioane daca le tineam intre dinti in timp ce vorbeam in acea seara.

In prima seara nu am sforait, herr Oprea apeland la un mai vechi truc voodoo pentru a prevenit acest pericol: mi-a spus de trei ori, inainte sa adorm, sa nu sforai. Punct ochit, punct lovit.

Inspirati pana la cote paroxiale de imnul in care am revarsat atata dragoste si inspiratie, cu ajutorul a doua chitari si unei muzicute (divine), cantarea a mers si dincolo de hotarele salii de “conferinte”. Cu lichid limfatic calitativ in sange, cu chitarile in mana, cu publicul in minte si muzica in suflet, minutele au trecut implacabil, in timp ce camera vuia de versuri si acorduri “incalecate” (iarta-ma, dar pur si simplu nu ma pot opri). Lumea radea si exalta repetat, fredona bucatile mai cunoscute din piesele asternute de Miluta si John intr-un angrenaj performant de un inalt rafinament. Si totul era frumos, aproape de idilic si am chiuit cand cu gura, cand in gand si singurul moment care m-a cutremurat si m-a scuturat de solzii de umor si golanie a fost interpretarea opriana a melodiei Zoe Jane de la Staind, in cinstea frumoasei mostenitoare directe a familiei Sandu (John si Miru): Ioana. Marturisesc o lacrima care a zbughit-o pe cont propriu din mine si pe care doar gura mea mare care a inghitit-o a putut-o feri de ochii lumii. Bravo baieti, lucrurile astea pur si simplu nu se pot invata! Astea trebuie sa le ai in tine si sa stii doar sa le descoperi si sa le transmiti. Ati fi ultimii de care m-as indoi ca le au, si nu doar pentru ca ati cantat si ascultat piesa asta.

In rest, in afara de feelingurile care ma mistuie si imi leaga ca un lichid amniotic toate clipele traite acolo, imi defileaza in cap, ca la o prezentare, tablouri cu iz medieval ale diferitelor peisaje: Dorin cautandu-si, precum Ilie Moromete salcamul, coltul; Leo care nu s-a dezmintit nici acum si a reusit sa ridicele masele (nu mesele) la dans, la orice fel de dans, chiar si pe cei care manifestau oboseala sau, subiectiv, lipsa declansatorului de petrecere; Miluta care cauta cu disperare lustrele si care, din pacate, erau un pic mai inalte decat si-ar fi dorit; Diana care era cand sex-bomb, cand o dansatoare de o finete si consistenta iesite, usor, din comun; Dana care tot ma pandea sa fiu atent in alta parte sa mai poate deschide usa; Andreea care nu-si putea dezvata zambetul de pe fata, chiar daca nu avea motiv sa o faca; Iulia care sufla din trompetica bucuriei in buda, in timp ce se spala pe maini, dandu-mi impresia unei prezente oculte in incinda budoarului; Delia care confunda masa cu scena unui club bine cotat dintr-una din marile metropole ale lumii; Ionela care tasnea ca jetul unui gheizer cand auzea mierea RATM. Mi-i amintesc si pe toti ceilalti oameni frumosi care au facut abstractie de cam orice bariera fizica si nefizica si care au mentinut atat de sus coeficientul de party al adunarii. Bravo!

Nici drumul inapoi nu a fost unul tocmai de lepadat, caci barca lui Charon era acum plina de eroi, iar eroii plini de povesti. Cu toate ca am mai zis cate un cuvant pe ici, pe colo (trebuie sa incerc sa-mi educ publicul ca as fi si un om serios, rezervat), somnul a pus stapanire pe noi, precum valurile marii au pus stapanire pe naufragiata Afrodita pe una din insulele ei, Khytera. Si, desigur, destinul a facut ca la radio sa fie difuzata o piesa pe care am desfasurat teatrul in timpul activitatilor de Sambata. Am dansat pe ea ca barbat, la doar o zi dupa ce am dansat pe ea ca femeie.

Imi cer scuze pentru caracterul usor anacronic al scrierii si pentru certul caracter de scriere incompleta, dar nu-mi amintesc tot acum, incat sa si pot converti in cuvinte si, dincolo de asta, mai e ceva: ce se intampla la Voronet, ramane la Voronet!

Multumesc pentru rabdare!

Frica

Adevarul e ca frica e o boala. Asa o vad.

Am citit recent un citat de nu stiu unde, al nu stiu cui: “Moartea te omoara o singura data. Frica te omoara in fiecare zi, cate putin”. Mi-am dat seama ca asa e. Nu de putine ori am fost sau m-am lasat cuprins de frica si, in momentele alea, nimic nu mai avea sens, nimic nu mai conta. Nimic nu ma mai putea bucura sau face sa gandesc optimist. Interiorul meu devenea de plumb (multumiti bacoviene celui care a corelat tot ce apasa fiinta cu acest metal inspirat) si imi tragea in jos pana si fizicul. Simteam cum cuvintele nu-mi mai ieseau din gura, iar gandurile-mi o lua razna. Pierdeam controlul asupra mea, intr-un moment in care nu-mi planificat asta, ceea ce mi se pare devastator.

Un filosof (Emil Cioran) spunea la un moment dat ca din frica s-au nascut marile cruzimi ale lumii. Din frica de a nu se naste Mantuitorul, Irod a ucis 14.000 de nou-nascuti in Betleem. Sigur, asta poate fi interpretata ca un abuz de putere, dar ce statea la baza acestei cruzimi? Consider ca frica e un raspuns redutabil.

Frica e o forta de cele mai multe ori independenta de noi. Prin frica cineva ne poate manipula. Prin frica poti controla. Frica dezumanizeaza. Frica ne face animale. Si animalelor le e frica. Asta imi spune faptul ca ele pot gandi, pentru ca frica e o boala a mintii. Frica este ceea ce lumea ne invata. Frica este ceea ce cer unii dumnezei de la credinciosii lor. Frica ne izoleaza si ne face sa ne agatam disperat de oricine si orice, ca cei care, in larg, sucumba valurilor intru inec.

Dincolo de orice bariera fizica, absenta fricii ne poate pune totul pe tava, iar in acel moment inteligenta ne poate ajuta sa luam totul.

Timpul se contracta, momente dispar

Nu putini sunt cei care, in ultima (vag, dar n-as putea sa o conturez precis) vreme constata si marturisesc faptul ca timpul trece mai repede ca odinioara. Si sigur, exista o perceptie subiectiva a timpului, dar trecerea lui la o viteza normala a ramas doar pur teoretica.

Banuiesc ca toti trecem prin etape de varsta, de pozitii si activitati sociale, de lupte interioare si descoperiri, astfel incat trecerea Implacabilului se percepe diferit. Dar marturiile de trecere prea rapida a timpului sunt din punctul meu de vedere din ce in ce mai multe. Sigur, cand ai o mare asteptare (trimitere fara continut, doar strict legata de nume la Great Expectations), timpul poate trece chiar greu. Asta este o situatie subiectiva. La fel, cand sarbatoresti oaresce aniversare la munte, intr-un ambient aproape de ideal, acesta trece repede. Parca intreaga sa munca, a Timpului, este o forta care ti se opune cu o vivacitate inumana. Orice actiune a ta este sugrumata de Timp. Este adevaratul pret pe care trebuie sa il platesti ca sa poti face ORICE.

Cineva din apropierea mea a ramas uimit de faptul ca azi e Joi si nu marti sau, hai, cel mult miercuri. Pasii deloc mici si repezi ai Timpului au trecut, impartiali si peste el.

Afectate de aceasta trecere sunt si anotimpurile. Numai ca aici e ceva diferit: in loc sa se scurteze toate, parca dispar doua dintre ele, primavara si toamna. Incet incet constat ca nu mai folosesc haine de primavara sau toamna, ci trec dintr-un taram de foc intr-unul de gheata, cu doar unul sau doua ragaze intre ele, cat sa-mi trag sufletul si sa ma uit, fugar in jur.

Ma simt privat de senzatiile de toamna, de asteniile care degenereaza, de multe ori din ele, de reflectiile prelungite si uneori inutile la propria-mi persoana sau la banalii trecatori, de haladuiala sub ploile marunte ca printr-un tunel la capatul caruia se afla geamul luminat al unui bar in care se serveste (si) vin fiert. Si peste toate astea, desigur, din nou, se desfasoara Timpul.

Un alt Phoenix

Nu e tocmai o revelatie, dar lumea noastra pare a fi un cerc, ca sa nu zic sfera (pentru ca i-ar conferi un sens mai accentuat de complexitate, iar azi nu vreau sa fiu de acord cu ideea ca lumea noastra e un mecanism fantastic), iar fiecare diametru trasat este pazit cu strasnicie, la fiecare din cele doua capete, de cate un concept cu valenta de extrema.

Imi amintesc de un album al formatiei Samael, Ceremony of Opposites. Nu am facut simbioza cu acel produs mai mult decat a fost cazul, nici macar nu a insemnat ceva personal pentru mine. Dar ideea din titlul sau se leaga de ceea ce exprim acum vis’a’vis de lumea noastra.

Bine si Rau, Adevar si Manipulare (cred ca e un concept antonimic mai potrivit decat oricare altul gen Minciuna, Fals, Imaginar care sunt fie puerile, fie prea artistice, prin urmare subiective), Dreptate si Nedreptate, Alb si Negru, Zi si Noapte, Rai si Iad (derivate ale Binelui si Raului), Dumnezeu si Diavol (determinante pentru Bine si Rau, Rai si Iad), Credinta si Tagada (constructia clasica a operelor argheziene, pe care le respect atat cat le cunosc), Viata si Moarte – toate acestea sunt falnice straji ale diametrelor lumii noastre, in centrul careia ne plasam cu atata lipsa de recunostinta si convingere ca il meritam, suficient de departe de margini (extreme) incat sa ne satisfacem mental cu falsa idee de echilibru.

As vrea sa extrag putin axa Viata – Moarte din angrenajul de mai sus. Am sa o cobor putin in subiectivism si am sa o cuplez la o felie de misticism. Cand zic viata, de ceva vreme incoace, mi se defineste in minte imaginea unui Phoenix. Ridicat din propria-i cenusa (cat de veche e aceasta exprimare!) sau poate niciodata mort, cu penajul prometeic mai exploziv ca niciodata, un tipat care, de fiecare data cand ma gandesc la el mi-l imaginez diferit, de la un tipat semanator cu al unui canar pana la un urlet de dragon (asa cum ni s-a simulat prin filme), aceasta pasare-concept este in continuare o forma perfecta cu un fond tot timpul consistent, dezvoltand in sine (si a pasarii, si a numelui) sensuri multiple, destul de pure, trainice (legate de ideea de Viata).

Ma intreb daca, urmand firul constructiei lumii pe extreme, ar putea exista si ideea de re-murire (cat de similar cu “ne-murire”!), daca exista o lume a unor nefiinte (ca opus pentru “fiinte” – “a fi” – “a exista”) care se tem de viata precum noi de moarte si care si-ar dori sa nu invie niciodata pentru ca – zic ele – “nu stim ce poate urma dupa moarte”. Daca acest Phoenix, asa cum il stim noi, poate avea un opus care, zacand tot timpul sub forma de cenusa, sa re-moara de fiecare data din propriu-i trup.

Ma gandesc la epocile indepartate, trecute, in care supravietuia doar cel mai puternic si fiecare fiinta care exista manca si se reproducea doar ca sa supravietuiasca. Si ma gandesc ca lumea, asa cum era atunci, era privata de Bine si Rau si toate celelalte axe; totul era in scopul supravietuirii, prin urmare nimeni si nimic de atunci nu putea fi evaluat calitativ prin prisma polilor gradinii Edenului, Raul si Binele (le-am scris in ordine inversa de pana acum pentru ca fiecare roata se intoarce si “noaptea succede la zi/ cum ziua succede la noapte”). Cred ca singuri ne-am creat extremele alea si poate de aia suntem si asa de confuzi din perspectiva existentei in general. Suntem la o rascruce de sute de ani si vin tot timpul lucruri noi nu pentru ca noi ne aflam pe un drum, ci pentru ca se modifica vremea in zona rascrucii si momentele zilei se succed nemilos peste noi. Curios ca Timpul exista pana si in aceasta varianta statica a existentei pe care o ofer. Timpul poate fi singura cheie care a contat vreodata. Si nici macar nu am indraznit sa insinuez ca Timpul ar fi cea mai apropiata fata (fatza) de noi de-a lui Dumnezeu!…

Simbolism

Dimineata acestei zile nu a avut multe premise de a fi una deosebita. Cer innorat de septembrie, greoi, anost, antisocial – prezenta suficienta pentru a-ti dori un somn prelungit. Urnindu-ma totusi din casa, pe drum spre servici am vazut doi caini, unul alb si unul negru muscandu-se in joaca. Suficient ca mintea-mi sa o ia razna putin si sa ma duca cu gandul la lupta dintre Bine si Rau. Are cumva legatura cu gandurile ultimei perioade si cu nevoia omului de a apela uneori la aceasta idee pentru a da un sens vreunui lucru din viata sa.

Nu stiu care din ei a “castigat”, dar circumstanta lor jucausa m-a facut sa ma gandesc ca se poate intampla asta si la scara cosmica – binele sa se “joace” cu raul, facand parte pana la urma din aceeasi sfera. Cred ca prin asta inteleg ca am mai invatat cate ceva in aceasta ultima perioada de care ziceam. Simteam asta oricum. Si cred ca este important sa simti cand/ca ceva se schimba in tine. De ce? Simti ca evoluezi.

Altcandva, intr-un moment in care se luase lumina din parcul in care eram cu o prietena, un caine alb a venit si s-a cuibarit sub banca. Intr-adevar, in acea vreme ma simteam mai “luminat”, imi recastigasem locul pe un drum mai bun si lucrurile incepeau sa aiba sens.

Si totusi la mine primeaza pisicile… ironic, nu?