Meridiane ascunse

Aschii de memorie

Archive for the 'Trecut' Category

17 January
1Comment

Becul care a devenit o stea

Un sens figurat oferit de DEX cuvantului aspiratie este: năzuință, dorință, râvnă.

Sunt convins ca nu trebuia sa apelez la prietenul nostru (care oricum a dat sinonime mai degraba decat explicatie) ca sa va pun in tema cu sensurile “aspiratiei”. Toti am avut aspiratii, inca de mici. Inca avem si, cu putin noroc, o sa avem intotdeauna. Toata lumea are aspiratii personale (sa intre in cartea recordurilor pentru cel mai mare numar de SMS-uri trimise intr-o luna – recordul actual este de 270.000, sa ajunga “cel mai iubit dintre pamanteni”, sa-si intemeieze o familie, sa-si cumpere un feribot numit “Speranta”, etc), dar si profesionale (sa fie declarat “angajatul lunii”, sa fie primul din ultimii cinci oameni angajati intr-un clasament al numarului de task-uri indeplinite, sa fie numit sef de departament si, astfel, sa il aiba pe colegul sau in subordine care este, totodata si singurul membri al departamentului respectiv).

Cunoasteti multi oameni care nu au aspiratii, indiferent cat de superficiale, exotice sau comice sunt ele? Eu, personal, nu cunosc. Iar motivul pentru care nu cunosc aspiratiile tuturor cunoscutilor este faptul ca nu i-am intrebat sau aprofundat o discutie in aceasta directie.

Aspiratia, sub diferitele ei forme si denumiri (dorinta, nazuinta, ravna, vis, speranta) este ceea ce ne face de multe ori sa mergem mai departe, un motoras care functioneaza permanent la care si de la care ne conectam dupa cum consideram de cuviinta. Uneori nu reusim sa ne deplasam pentru ca “nu bagam in viteza”. Dar faptul ca nu te deplasezi nu inseamna ca motorul masinii nu merge.

Tot aspiratie este ceva care, cel putin in conformitate cu ce se stie public in momentul de fata, defineste si diferentiaza omul de restul vietuitoarelor de pe Pamant. Asta nu inseamna ca un delfin nu poate ravni sa ajunga in presa de scandal dintr-o anumita parte a Europei, sau ca motanul meu confuz nu poate sa aspire la apa de gura cu aroma de peste. Cert e ca aceste potentiale aspiratii sunt ne sunt ascunse noua, oamenilor, in prezent.

Totusi, intr-o seara de decembrie in care cerul se chinuia sa cearna zapada dar tot ce-i iesea era o lapovita marunta, am fost martorul… propriilor mele ganduri referitoare la becul unui stalp de iluminat din cartier. Sunt sigur ca deja vuiesc curiozitatea si stupoarea in voi (in latura mea de insumi critic de-al meu sigur vuiesc). Asa ca am sa explic: mergeam cu ochii doar pe jumatate deschisi, pentru ca picurii jucausi de lapovita sa nu imi intre in… ochi. In aceste conditii, uitandu-ma la acel bec, am perceput o conexiune telepatica care s-a si materializat in aria senzoriala a simturilor. Lumina uniforma degajata de acel bec s-a transformat in raze, facand acel bec sa para o stea.

Ce usor poate un lucru ordinar sa devina un lucru extraordinar, ce usor poate un vis sa devina realitate si ce usor poate o realitate sa devina poveste!

Mai jos vedeti diferenta dintre un bec normal si unele care se viseaza stele.

Bec normalBec stea

16 January
0Comments

A Dream within A Dream

Ca existenta e construita pe antiteze si dualitati, ca asa s-a nascut, jumatate din om, jumatate din zei si ca asta ii e si viitorul – sunt deja convins. Tot ce imi ramane de facut vis-a-vis de acest subiect este sa gasesc dualitatile din mine si sa le fac sa semene cu balante, sa-mi redefinesc echilibrul in functie de ce (re)descopar; si, desigur, sa le caut si in ceilalti atat dintr-o datorie umana de a-mi cunoaste aproapele, seamanul, dar cel mai mult din egoismul de ma regasi mai bine, mai precis pe mine. Caci atunci cand nu poti defini o parte dintr-un tot, poate constitui o solutie sa incerci sa definesti celelalte parti si sa speri ca, astfel, prima parte se va defini singura, printr-o metamorfoza a metodei reducerii la absurd.

Gasesc oportuna pentru pasa mea lecturarea unei dintre capodoperele literaturii universale si a unui om drag mie, Edgar Allan Poe (nascut: 19.01.1809, decedat 7.10.1849) si anume: A Dream within A Dream – Un vis intr-un vis. Recomandarea mea este in virtutea ideii mai sus mentionate si facilitez acest lucru prin insertiile textuale de mai jos. Traducerea in limba romana este una luata de pe nemarginitul internet si este una din multele, dar cea mai apropiata de sensurile pe care le-am gasit eu in aceste versuri.

A Dream within A Dream

Take this kiss upon the brow!
And, in parting from you now,
Thus much let me avow-
You are not wrong, who deem
That my days have been a dream;
Yet if hope has flown away
In a night, or in a day,
In a vision, or in none,
Is it therefore the less gone?
All that we see or seem
Is but a dream within a dream.

I stand amid the roar
Of a surf-tormented shore,
And I hold within my hand
Grains of the golden sand-
How few! yet how they creep
Through my fingers to the deep,
While I weep- while I weep!
O God! can I not grasp
Them with a tighter clasp?
O God! can I not save
One from the pitiless wave?
Is all that we see or seem
But a dream within a dream?

Un vis intr-un vis

Te sărut pe frunte-acum
Şi plecând pe lungul drum,
Îngăduie-mi a-ţi spune cum
C-aveai dreptate când ai zis
Că zilele mi-au fost un vis;
Oricum nădejdea mea pieri-
De-ar fi-ntr-o noapte, ori într-o zi-
În năluciri ce sunt şi nu-s,
De dus, şi-aşa, ea tot s-a dus.
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

Stau în viul freamăt al
Ţărmului bătut de val.
Ţin în mâna mea -tezaur-
Fire de nisip de aur.
Ce puţine! Se preling
Printre degete-n adânc.

Pe când plâng, pe când plâng.
Doamne, nu le pot ţinea
Mai vârtos în mâna mea?
Doamne, nu pot să le mântui?
Le ia marea în mormântu-i!
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

28 November
0Comments

Un alt corb

Singuratic, notă discordantă, corbul defila pe cer
Cu-al său negru de balaur pe-un albastru de mister.
Bolta îmi părea o apă, peste stele care dorm
Și pe ea norii se-aștearnă ca o podină de fier.

E ciudat cum astă bestie apăru de nicăieri.
M-am uitat în dreapta, -n stânga și-am conchis că astă bestie
Apăruse din senin; n-aveam pic de îndoieli
Că fugise, se prea poate, dintr-o mai veche poveste.

Întreba-v-ați, poate, voi: de ce oare îl frământă
Pe biet omul de ne scrie, de-o fi corb sau fantezie?
Și de ce îl urmărește cu privirea peste cer și cu pana pe caiet?
Juste sunt acestea toate și drepți voi de vă-ntrebați.

E ciudat cum peste-un ceriu, bleu cu albii nori pictați
Doar ca să-ntregească-ntregul și copacii toți pătați
De nuanțele tomnii, roșu, galben, maroniu, s-apară
Tot cântată prin povești, neagră bestie și fiară.

Cercetându-i puțin rostul, am văzut că-i atârna
De la ciocu-i plin de zarv-o umbră; neagră mi-ți era și ea.
Și atunci, în minte-mi, amintiri se revărsară,
Cum odată-ntr-o poveste, se vorbea de-o așa fiară.

Într-o casă mai sinistră, omul contempla tăcerea.
Și-n lugubra sa ședere-i se păru că vede-o umbră
Ce veni, pe-o vreme-urâtă, de afară pe sub ușă.
Cine oare? Ciocănitul, poate ploaia, fură cei ce-o anunțară?

Revenind în astă lume și fixând cu ochii corbul
Ce de-acum se așezase pe o creangă dintr-un tei,
Aura-i văzusem, sigur; era neagră, de poveste
Și în ea erau înscrise ale Omului cuvinte.

Când, într-un sfârșit, clipisem, ca să scap de aste gânduri
Și-ntorsesem încet capul, când în dreapta, când în stânga,
Am zărit din nou pe corb: static, mândru printre ramuri,
Fără aură în schimb, fără să-mi zădărnicească munca.

Și uitându-mă în poală, am văzut că-n aste clipe
Cât vânam făptura neagră, printre ramuri pribegite
Scrisem rânduri și iar rânduri; totul se-ntâmplă rapid,
Dar în colțul meu de ochi, corbul se mișca lasciv.

Vreau să-nchid în aste rânduri, corbului al sau contur
Și din a Omului poveste, eu pe dânsul să nu-l fur.
Căci la ușa mea nu bate, printre nopți, un trecător
Nici de felinar nu-atârnă umbra unui muritor.

21 November
2Comments

Pe urmele unui Eu

Azi e o zi pentru suflet. Imi cere un ragaz de la agitatia (constructiva) ultimelor zile, de la hahaiala aniversara inchinata unei prietene, de la zbuciumul fizic prelungit. Probabil si corpul imi transmite ca vrea si el sa mai leneveasca putin in banal si in rutina ritmata a saptamanii.

Mi-e greu sa scriu dupa postarea anterioara, mi se pare ca sunt lucruri mai neimportante si ca aia ar trebui sa ramana acolo, dar – pana la urma – datoria catre ai mei nu se opreste acolo si trebuie sa merg mai departe, ca sa onorez nu o finalitate, ci o oda.

Astazi imi sunt mai reticente canalele de comunicare directa; e ca si cum as fi o testoasa fara carapace. Mai vulnerabil, dar fara a fi intr-un real pericol. Azi imi amintesc mai usor cine sunt si pe unde mi-au haladuit pasii de-a lungul timpului. Imi amintesc si de prima stea “calatoare” pe care am vazut-o, un satelit sau poate un rod al imaginatiei, dar o plasmuire ce poarta marturii intregi cu ea. Ce miracol simplu sunt si aceste stele! Dincolo de ce ar putea fizic sa ascunda, sunt de mii de ani subiect de dezbateri literare, matematica, astronomice si astrologice. Sunt mii de stele care mor zilnic (si alte mii, milioane probabil care se nasc), dar lumina lor se incapataneaza sa dispara; circula infinit prin timp, calatori uitati in regiuni obscure de timp si spatiu.

Si totusi nu doar luminile sunt calatori in deriva; imi amintesc ca ele s-au intalnit si cu Eminescu, macar tangential, dupa cum dragul de el amintea:

“Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.”

Doua mesaje incerc sa transmit, ascunse binisor in spatele caracterului aparent vag al acestei scrieri: sa iubiti intotdeauna ce e Frumos, mai mult decat urati ce e urat. Nu uitati ca lumina voastra va calatori si in momentele in care credeti ca nimeni nu va vede si chiar si dupa disparitia fizica (iertati-mi fatalitatea, am inclus-o doar de dragul completitudinii logice a scrierii). Ea va fi atunci mostenirea pe care o lasati lumii, dupa cum, acum, ea este tot ce aveti de oferit celor dragi. Iar lumina omului este mai calda decat cea a stelelor, incalzind dinauntru spre exterior.

Al doilea mesaj este pentru Delia: La multi ani, prieten drag! Restul urarilor le stii deja si am sa incerc sa nu ma repet, sa nu ma repet…

18 November
0Comments

Oda parintilor mei

Prima data cand am ascultat “Ode to My Family” de la Cranberries, mi s-a parut un titlu ciudat. Nici urat, nici inutil. Poate nici ciudat el in sine, de fapt, cat aparitia sa intr-o piesa a unei formatii (pop/)rock.

Nici azi nu stiu exact mesajul versurilor, dar mi-a ramas intiparit mesajul titlului, asa cum l-am inteles eu… nu atunci, ci abia recent.

Se intampla sa fac un lucru sau sa spun ceva si sa primesc feedback-uri pozitive. In momentul ala sentimentul veritabil pe care il am e ca nu e meritul meu, ci al parintilor mei, care chiar m-au inzestrat cu o multitudine de instrumente umaniste. m-au impletit atat de bine la inceput, incat restul s-a impletit de la sine pentru mine. Nu este o marturie sugrumata de auto-suficienta sau narcisism, dar am simtit ca am primit tot ce era necesar pentru orice om ca sa isi poata face un drum frumos in viata. Restul este meritul sau vina mea.

Imi amintesc lectiile de vindecare fizica si spirituala, pe care mi le tinea mama la numai cativa ani cand, noaptea, ma trezeam cu dureri sau gonit de cosmaruri: ma lua la geam si imi inventa numai Dumnezeu stie cate povesti despre fiecare stea de pe cer, despre Luna si cate si mai cate. Ajungeam plangand la geam, dar un plans trist, nu isteric si plecam de acolo dormind pe jumatate, zambind, de multe ori inainte ca lacrimile sa apuce sa se usuce de tot in ochi.

Imi amintesc si frica de moarte care ma mistuia inca de la putinii ani de viata, cum disparea cand mama imi spunea ca am sa devin un medic si am sa descopar leacul pentru mortalitate. Cred ca nu a nimerit-o bine cu medicul, desi exista si medici spirituali, dar cu antidotul pentru mortalitate cred ca a stiut ea ceva. In spirit nu exista timp, prin urmare nici moarte, aici e locul in care si ea si tata vor trai vesnic, odihnindu-se dupa toate eforturile investite in mine. Din pacate, un antidot fizic nu am gasit la timp…

Tata a fost un model pentru mine inca de atunci. Un umanist in suflet, gandire si practica, a reusit sa fie exact ce a trebuit sa fie in relatia ideala tata – copil. A fost si inca mai este axis mundi, reperul la care mai toate in mine se raporteaza.

Exista legenda cum ca fiecare om are ingerul sau pazitor sau steluta sa norocoasa si multi considera ca e mai potrivit de spus unui copil. Se inseala! Putine au fost momentele in care sa nu simt ca ceva, cineva vegheaza asupra-mi. Si stiu sigur ca lor am sa le multumesc pentru asta.

Inchei prin a asculta piesa “Ode to My Family”, ingropandu-mi in ea si in senzatiile pe care le trezeste in mine tot restul de cuvinte care, pentru ca nu sunt suficient maiestrit in a le aranja cum vreau, cum trebuie esuez in a le expune. Sunt convins ca ei au primit energia pozitiva pe care o simt in mine cand, stangaci, exprim aceste povesti.

Sper ca aceste randuri sa va apropie si pe voi de parinti, macar pentru cateva minute; timpul ne va convinge sa ne intoarcem la radacini, mai devreme sau mai tarziu.

Si nu, nu s-a auzit scartaitul penitei pe foaia caietului de memorii, ci doar tacaitul unor butoane alb-negre…

Va iubesc!

16 November
2Comments

Pactul primilor fulgi

Mi se pare ca perioada asta de tranzit catre iarna are doua tipuri de nopti: cea cunoscuta de toti, cu negrul cerului invelindu-ne pe toti, cu luminile publice spargandu-se difuz in aura de ceata si poluare ce inveleste metropola si o alta noapte a griului, cu cerul plumburiu ghemuit in jurul oamenilor de parca ar incerca sa se incalzeasca. Si il inteleg, caci oamenii sunt calzi si e normal sa iti intinzi pseudopodele catre ei ca si cum ar fi un foc in semineu.

Sa asisti la primii fulgi din iarna care, in mod evident, se apropie – e o onoare. E ca si cum ai asista la Geneza. Sa vezi cum zburda nervosi, sau poate prea ecstaziati, printre ramurile aproape goale ale copacilor, peste aripi de pasari grabite sau peste cainii din cartier care au probleme cu trezitul. Sa ii vezi, inseamna un pact tacit cu fortele iernii, te angajezi sa o primesti in casa si suflet asa cum ai primit, nu demult, primavara. Sau cum ai primi un prieten la masa care sustine bucuroasa o cana de vin fiert si un ornament iernatic oarecare.

Acesti fulgi sunt cei mai temerari. Ei nu se tem de contactul cu asfaltul umed sau frunzele care inca mai pastreaza pamantul cald. Ei sunt iscoadele iernii, trimise special sa inspecteze terenul si oamenii, sa vada exact locurile cu cele mai multe rele, ca sa poata trimite intr-acolo mai multa zapada, pentru purificare si infrumusetare. Tot ei sunt trimisi pentru a fura cuvintele oamenilor si a le duce pe o imaginara hartie alba, tinuta discret in tolba iernii, ca o scriere a unui romancier putin cunoscut. Ei nu cunosc frica, desi ei sunt cei sacrificati. Pentru ca din cele cateva minute de fulguiala la care am asistat in aceasta dimineata, niciunul nu a supravietuit. Toti s-au lasat pe imprejurimile calde ale geamului din spatele caruia priveam cu ochii inghetati de bucurie, cum un cap de om se lasa pe un umar cald, in pericol de a se lasa covarsit de caldura sa si de a sucumba regelui Somn.

Cu numai 38 de zile ramase pana la Craciun, imi intind palmele in frigul ce anunta iarna, imi deschid ochii larg si-i indrept spre cer ca sa vada iarna adanc in sufletul meu ce se ascunde, caci ei sunt ferestrele sufletului si un zambet pe post de “Bine-ai venit, te asteptam!”.

Dintre toate anotimpurile, iarna este cel mai fin psiholog. E nevoie de o putere mai mare de patrundere in sufletele si mintile oamenilor, atunci cand ei sunt burdusiti cu haine si caciuli, manusi si cizme-nalte. A stiut intotdeauna sa o faca atat de bine. A stiut dinainte ca eu sa exist ca trebuie sa iau forma in lunile sale.

M-am nascut iarna si-n mine ea a fost dintotdeauna.

16 November
4Comments

Si zeii mai dorm uneori

Poate ca lucrurile care nu le astepti din tot sufletul vin, intr-adevar, mai repede si sa desfasoara mai frumos. Si de data asta pot spune si ca acest frumos nu a trecut chiar atat de repede pe cat mi-ar fi fost frica ca ar putea.

Nu am asteptat ca in anii precedenti acest team-building, dar fara vreo tenta de carcoteala sau orice alt sentiment negativist. Rau stiam ca nu are cum sa fie, doar urma sa fiu inconjurat de oamenii pe care-i apreciez si la care tin. A doua familie. Asa ca, insotit permanent de acest sentiment de siguranta, am pornit la drum, nu unul initiatic, ci unul al concluziilor, ar rezultatelor firesti, al manifestarilor conforme “teoriei”: plin de voie-buna, vorba si vorbe de duh, rasete cand machiavelice, cand discrete ca un suspin, cantari ad-hoc, repetate obsesiv, cu metrica “incalecata” (permite-mi, dear John, sa te parafrazez cu nesimtirea unui bine-dispus) sau versurile corcite din cel putin 3 decade de muzica.

Cand au trecut cele 4 ore de drum? Ca doar am ajuns la fel de odihnit sau obosit cum eram cand am urcat in aceasta barca manuita de un Charon chel si cu febleti necunoscute. Totusi ii multumesc ca ne-a dus in lumea… nu cealalta, dar in cea izolata intre varfuri tinere de munti (sau poate prea batrane?), imbrobodite cu paduri de rasinoase si partial de zone chelite de copaci taiati. Tiripiciului i s-a jucat o festa: apa cu grade nu l-a facut mai treaz, mai receptiv, mai vioi, ci l-a propulsat in pielea unui personaj atent la colegii sai (a incercat insistent sa ajute cate un/o colega aflat/a la ananghie, de mai multe ori chiar). John a ajuns cu ficatul de dimensiuni gargantuale, cu formatiuni basoreliefice de invidiat, iar tenul ii era mai alb decat al Albei-ca-Zapada sau caimacul de laptele proaspat muls al unei vaci nestresate. Miluta era functional, aproape de un ideal pe care singur si l-a stabilit. A descins cu parghiile newtoniene (public cunoscute ca picioare) din autobuz acelasi om voios care se urcase. Cat despre mine, m-am ales cu o gaura noua, in cracul blugului vanat de ghinionul pieselor incomplete din recuzita scaunelor de autobuz. Prin urmare, toate bune pana acum.

Restul timpului petrecut acolo a fost o impletitura absolut reusita de evenimente, momente pretioase, discursuri cu mai mult sau mai putin sens, atat in echipa mare a oamenilor din firma, cat si in grupurile restranse, boeme. Am fost un pasager (mesaj offline pentru Iggy Pop) intr-un tren deloc grabit sa ajunga la destinatie. In prima statie ne-am trezit tot imbracati la fel de la migiloc in sus, ascultand cuvantarile organizatorilor menite sa ne induca starea de [b]team[/b]building. Stiu ca ar trebui sa vina ca o conculzie, intr-o ipostaza mai terminala a articolului, dar le multumesc acum pentru o munca asidua si bine facuta, urmata de rezultate pe masura. Dar aceasta statie a fost, de fapt, triajul pentru o gara mult mai mare: petrecerea serii, intretinuta cu fervoare de toti pasagerii, pe muzici care au oscilat ca ritm si mesaj ca linia pulsului unui om cuprins de pasiune si atingerea exploziva a exuberantei vietii. Concluzia: mesajele, oricat de variate, au fost percepute, zic eu, de toti, pentru ca se miscau toti spasmodic, dar in sincron. Iertati-mi plasticitatea exprimarii, dar nu pot si nu vreau sa neg dimensiunea humulestiana a calatoriei. Am folosit un spectru atat de larg de cuvinte si am auzit atatea cuvinte noi (sau cel putin uitate de ceva vreme) si frumoase incat am sa le mai folosesc.

Petrecerea s-a “rezumat” la consum masiv de energie si de bauturi care racoritoare, care incalzitoare, dar lumea pare ca s-a simtit bine. Iar daca exista carcotasi, desi ma indoiesc, le-as spune ca nimic nu e perfect, dar ca poate fi facut perfect cu intelegerea pe care putem si ar trebui sa o manifestam. Si daca nici argumentul asta nu e suficient, va amintesc ca in Africa inca se moare de foame si boala. Dar n-am sa pistonez prea mult pe aspecte negative, ci am subliniat (ar fi mers mai bine englezescul “emphasize”) caracterul pozitiv a tot ce s-a intamplat. Multimea a fost in permanenta un leagan, balanganindu-se cand mai lent pe muzica lui Joe Cocker (etc), cand mai agitat pe muzica latino sau a celor de la Blur sau Red Hot Chilli Peppers. Lumea a alergat intr-una, probabil a facut mai multe maratoane decat se organizeaza intr-un an in Romania, un val de caldura a cuprins toata sala de distractii si, pana la urma, cred ca a inteles si Danuta (Tiripica) ca o usa pur si simplu nu e de ajuns pentru infuzia absolut necesara de oxigen si pentru alungarea catorva grade din cele… probabil 30 care erau acolo.

O data cu finalul petrecerii, mi-am indrumat calduros turloaiele dezvelite catre camera in care zaceau, vlaga-less, Tiripiciul si maimuta sa ceramica pe un pat si Omul cu Pateul pe celalalt. Am incercat sa le menajez somnul, dar inutil; gurile erau in mare forma. Si, daca stau bine sa ma gandesc, cred ca as fi putut ascuti pe putin un balot de creioane daca le tineam intre dinti in timp ce vorbeam in acea seara.

In prima seara nu am sforait, herr Oprea apeland la un mai vechi truc voodoo pentru a prevenit acest pericol: mi-a spus de trei ori, inainte sa adorm, sa nu sforai. Punct ochit, punct lovit.

Inspirati pana la cote paroxiale de imnul in care am revarsat atata dragoste si inspiratie, cu ajutorul a doua chitari si unei muzicute (divine), cantarea a mers si dincolo de hotarele salii de “conferinte”. Cu lichid limfatic calitativ in sange, cu chitarile in mana, cu publicul in minte si muzica in suflet, minutele au trecut implacabil, in timp ce camera vuia de versuri si acorduri “incalecate” (iarta-ma, dar pur si simplu nu ma pot opri). Lumea radea si exalta repetat, fredona bucatile mai cunoscute din piesele asternute de Miluta si John intr-un angrenaj performant de un inalt rafinament. Si totul era frumos, aproape de idilic si am chiuit cand cu gura, cand in gand si singurul moment care m-a cutremurat si m-a scuturat de solzii de umor si golanie a fost interpretarea opriana a melodiei Zoe Jane de la Staind, in cinstea frumoasei mostenitoare directe a familiei Sandu (John si Miru): Ioana. Marturisesc o lacrima care a zbughit-o pe cont propriu din mine si pe care doar gura mea mare care a inghitit-o a putut-o feri de ochii lumii. Bravo baieti, lucrurile astea pur si simplu nu se pot invata! Astea trebuie sa le ai in tine si sa stii doar sa le descoperi si sa le transmiti. Ati fi ultimii de care m-as indoi ca le au, si nu doar pentru ca ati cantat si ascultat piesa asta.

In rest, in afara de feelingurile care ma mistuie si imi leaga ca un lichid amniotic toate clipele traite acolo, imi defileaza in cap, ca la o prezentare, tablouri cu iz medieval ale diferitelor peisaje: Dorin cautandu-si, precum Ilie Moromete salcamul, coltul; Leo care nu s-a dezmintit nici acum si a reusit sa ridicele masele (nu mesele) la dans, la orice fel de dans, chiar si pe cei care manifestau oboseala sau, subiectiv, lipsa declansatorului de petrecere; Miluta care cauta cu disperare lustrele si care, din pacate, erau un pic mai inalte decat si-ar fi dorit; Diana care era cand sex-bomb, cand o dansatoare de o finete si consistenta iesite, usor, din comun; Dana care tot ma pandea sa fiu atent in alta parte sa mai poate deschide usa; Andreea care nu-si putea dezvata zambetul de pe fata, chiar daca nu avea motiv sa o faca; Iulia care sufla din trompetica bucuriei in buda, in timp ce se spala pe maini, dandu-mi impresia unei prezente oculte in incinda budoarului; Delia care confunda masa cu scena unui club bine cotat dintr-una din marile metropole ale lumii; Ionela care tasnea ca jetul unui gheizer cand auzea mierea RATM. Mi-i amintesc si pe toti ceilalti oameni frumosi care au facut abstractie de cam orice bariera fizica si nefizica si care au mentinut atat de sus coeficientul de party al adunarii. Bravo!

Nici drumul inapoi nu a fost unul tocmai de lepadat, caci barca lui Charon era acum plina de eroi, iar eroii plini de povesti. Cu toate ca am mai zis cate un cuvant pe ici, pe colo (trebuie sa incerc sa-mi educ publicul ca as fi si un om serios, rezervat), somnul a pus stapanire pe noi, precum valurile marii au pus stapanire pe naufragiata Afrodita pe una din insulele ei, Khytera. Si, desigur, destinul a facut ca la radio sa fie difuzata o piesa pe care am desfasurat teatrul in timpul activitatilor de Sambata. Am dansat pe ea ca barbat, la doar o zi dupa ce am dansat pe ea ca femeie.

Imi cer scuze pentru caracterul usor anacronic al scrierii si pentru certul caracter de scriere incompleta, dar nu-mi amintesc tot acum, incat sa si pot converti in cuvinte si, dincolo de asta, mai e ceva: ce se intampla la Voronet, ramane la Voronet!

Multumesc pentru rabdare!

16 November
2Comments

Frica

Adevarul e ca frica e o boala. Asa o vad.

Am citit recent un citat de nu stiu unde, al nu stiu cui: “Moartea te omoara o singura data. Frica te omoara in fiecare zi, cate putin”. Mi-am dat seama ca asa e. Nu de putine ori am fost sau m-am lasat cuprins de frica si, in momentele alea, nimic nu mai avea sens, nimic nu mai conta. Nimic nu ma mai putea bucura sau face sa gandesc optimist. Interiorul meu devenea de plumb (multumiti bacoviene celui care a corelat tot ce apasa fiinta cu acest metal inspirat) si imi tragea in jos pana si fizicul. Simteam cum cuvintele nu-mi mai ieseau din gura, iar gandurile-mi o lua razna. Pierdeam controlul asupra mea, intr-un moment in care nu-mi planificat asta, ceea ce mi se pare devastator.

Un filosof (Emil Cioran) spunea la un moment dat ca din frica s-au nascut marile cruzimi ale lumii. Din frica de a nu se naste Mantuitorul, Irod a ucis 14.000 de nou-nascuti in Betleem. Sigur, asta poate fi interpretata ca un abuz de putere, dar ce statea la baza acestei cruzimi? Consider ca frica e un raspuns redutabil.

Frica e o forta de cele mai multe ori independenta de noi. Prin frica cineva ne poate manipula. Prin frica poti controla. Frica dezumanizeaza. Frica ne face animale. Si animalelor le e frica. Asta imi spune faptul ca ele pot gandi, pentru ca frica e o boala a mintii. Frica este ceea ce lumea ne invata. Frica este ceea ce cer unii dumnezei de la credinciosii lor. Frica ne izoleaza si ne face sa ne agatam disperat de oricine si orice, ca cei care, in larg, sucumba valurilor intru inec.

Dincolo de orice bariera fizica, absenta fricii ne poate pune totul pe tava, iar in acel moment inteligenta ne poate ajuta sa luam totul.

16 November
2Comments

Timpul se contracta, momente dispar

Nu putini sunt cei care, in ultima (vag, dar n-as putea sa o conturez precis) vreme constata si marturisesc faptul ca timpul trece mai repede ca odinioara. Si sigur, exista o perceptie subiectiva a timpului, dar trecerea lui la o viteza normala a ramas doar pur teoretica.

Banuiesc ca toti trecem prin etape de varsta, de pozitii si activitati sociale, de lupte interioare si descoperiri, astfel incat trecerea Implacabilului se percepe diferit. Dar marturiile de trecere prea rapida a timpului sunt din punctul meu de vedere din ce in ce mai multe. Sigur, cand ai o mare asteptare (trimitere fara continut, doar strict legata de nume la Great Expectations), timpul poate trece chiar greu. Asta este o situatie subiectiva. La fel, cand sarbatoresti oaresce aniversare la munte, intr-un ambient aproape de ideal, acesta trece repede. Parca intreaga sa munca, a Timpului, este o forta care ti se opune cu o vivacitate inumana. Orice actiune a ta este sugrumata de Timp. Este adevaratul pret pe care trebuie sa il platesti ca sa poti face ORICE.

Cineva din apropierea mea a ramas uimit de faptul ca azi e Joi si nu marti sau, hai, cel mult miercuri. Pasii deloc mici si repezi ai Timpului au trecut, impartiali si peste el.

Afectate de aceasta trecere sunt si anotimpurile. Numai ca aici e ceva diferit: in loc sa se scurteze toate, parca dispar doua dintre ele, primavara si toamna. Incet incet constat ca nu mai folosesc haine de primavara sau toamna, ci trec dintr-un taram de foc intr-unul de gheata, cu doar unul sau doua ragaze intre ele, cat sa-mi trag sufletul si sa ma uit, fugar in jur.

Ma simt privat de senzatiile de toamna, de asteniile care degenereaza, de multe ori din ele, de reflectiile prelungite si uneori inutile la propria-mi persoana sau la banalii trecatori, de haladuiala sub ploile marunte ca printr-un tunel la capatul caruia se afla geamul luminat al unui bar in care se serveste (si) vin fiert. Si peste toate astea, desigur, din nou, se desfasoara Timpul.

16 November
0Comments

Un alt Phoenix

Nu e tocmai o revelatie, dar lumea noastra pare a fi un cerc, ca sa nu zic sfera (pentru ca i-ar conferi un sens mai accentuat de complexitate, iar azi nu vreau sa fiu de acord cu ideea ca lumea noastra e un mecanism fantastic), iar fiecare diametru trasat este pazit cu strasnicie, la fiecare din cele doua capete, de cate un concept cu valenta de extrema.

Imi amintesc de un album al formatiei Samael, Ceremony of Opposites. Nu am facut simbioza cu acel produs mai mult decat a fost cazul, nici macar nu a insemnat ceva personal pentru mine. Dar ideea din titlul sau se leaga de ceea ce exprim acum vis’a’vis de lumea noastra.

Bine si Rau, Adevar si Manipulare (cred ca e un concept antonimic mai potrivit decat oricare altul gen Minciuna, Fals, Imaginar care sunt fie puerile, fie prea artistice, prin urmare subiective), Dreptate si Nedreptate, Alb si Negru, Zi si Noapte, Rai si Iad (derivate ale Binelui si Raului), Dumnezeu si Diavol (determinante pentru Bine si Rau, Rai si Iad), Credinta si Tagada (constructia clasica a operelor argheziene, pe care le respect atat cat le cunosc), Viata si Moarte – toate acestea sunt falnice straji ale diametrelor lumii noastre, in centrul careia ne plasam cu atata lipsa de recunostinta si convingere ca il meritam, suficient de departe de margini (extreme) incat sa ne satisfacem mental cu falsa idee de echilibru.

As vrea sa extrag putin axa Viata – Moarte din angrenajul de mai sus. Am sa o cobor putin in subiectivism si am sa o cuplez la o felie de misticism. Cand zic viata, de ceva vreme incoace, mi se defineste in minte imaginea unui Phoenix. Ridicat din propria-i cenusa (cat de veche e aceasta exprimare!) sau poate niciodata mort, cu penajul prometeic mai exploziv ca niciodata, un tipat care, de fiecare data cand ma gandesc la el mi-l imaginez diferit, de la un tipat semanator cu al unui canar pana la un urlet de dragon (asa cum ni s-a simulat prin filme), aceasta pasare-concept este in continuare o forma perfecta cu un fond tot timpul consistent, dezvoltand in sine (si a pasarii, si a numelui) sensuri multiple, destul de pure, trainice (legate de ideea de Viata).

Ma intreb daca, urmand firul constructiei lumii pe extreme, ar putea exista si ideea de re-murire (cat de similar cu “ne-murire”!), daca exista o lume a unor nefiinte (ca opus pentru “fiinte” – “a fi” – “a exista”) care se tem de viata precum noi de moarte si care si-ar dori sa nu invie niciodata pentru ca – zic ele – “nu stim ce poate urma dupa moarte”. Daca acest Phoenix, asa cum il stim noi, poate avea un opus care, zacand tot timpul sub forma de cenusa, sa re-moara de fiecare data din propriu-i trup.

Ma gandesc la epocile indepartate, trecute, in care supravietuia doar cel mai puternic si fiecare fiinta care exista manca si se reproducea doar ca sa supravietuiasca. Si ma gandesc ca lumea, asa cum era atunci, era privata de Bine si Rau si toate celelalte axe; totul era in scopul supravietuirii, prin urmare nimeni si nimic de atunci nu putea fi evaluat calitativ prin prisma polilor gradinii Edenului, Raul si Binele (le-am scris in ordine inversa de pana acum pentru ca fiecare roata se intoarce si “noaptea succede la zi/ cum ziua succede la noapte”). Cred ca singuri ne-am creat extremele alea si poate de aia suntem si asa de confuzi din perspectiva existentei in general. Suntem la o rascruce de sute de ani si vin tot timpul lucruri noi nu pentru ca noi ne aflam pe un drum, ci pentru ca se modifica vremea in zona rascrucii si momentele zilei se succed nemilos peste noi. Curios ca Timpul exista pana si in aceasta varianta statica a existentei pe care o ofer. Timpul poate fi singura cheie care a contat vreodata. Si nici macar nu am indraznit sa insinuez ca Timpul ar fi cea mai apropiata fata (fatza) de noi de-a lui Dumnezeu!…