Meridiane ascunse

Pe urmele unei Stele

Cum as putea sa nu cred in substratul de poveste din viata mea (fie ea si cea de zi cu zi)? Cum sa nu cred ca universul rasplateste pe cel atent, pe cel dispus sa ia mai intai in brate un lucru nou, primit de la fapturi minunate, fara sa il supuna indoielii? Cum sa nu cred ca rezultatul ascultarii cu care intampini un om care vrea sa insire framantari este nici unul altul decat o frumoasa impletire de “coincidente”, care sa il faca sa simta ca nu e singur in “nebunia” lui?

Dupa ce ieri am avut niste trairi vag eminesciene mai toata ziua, fredonand ca pe propriul imn toata ziua poezia “La Steaua” si digerand repetitiv si minutios ideea luminii calatoare a stelelor, am vazut o stea cazatoare de toata frumusetea, descriind o coada mai mare decat am crezut/sperat ca as putea vreodata. Pacat ca tocmai moartea ei a fost, poate, cel mai frumos moment din viata ei. Si pacat ca nu am asistat si la nasterea ei.

Ne bucuram atat de egoist de atat de multe lucruri si, chiar daca nu sunt convins ca e ceva tocmai rau, ci firesc, nu pot sa nu ma gandesc la cat de frumos ar fi frumosul mai obiectiv, mai altruist, mai aproape de complet.

Sunt mult mai multe conotatii pe care le-am dat placutei “coincidente” pe care simt nevoia sa le pastrez in mine, sa le tin “la bait”, ca sa pot alinia, peste putin timp, randuri intregi intr-o alta poveste.

Pe urmele unui Eu

Azi e o zi pentru suflet. Imi cere un ragaz de la agitatia (constructiva) ultimelor zile, de la hahaiala aniversara inchinata unei prietene, de la zbuciumul fizic prelungit. Probabil si corpul imi transmite ca vrea si el sa mai leneveasca putin in banal si in rutina ritmata a saptamanii.

Mi-e greu sa scriu dupa postarea anterioara, mi se pare ca sunt lucruri mai neimportante si ca aia ar trebui sa ramana acolo, dar – pana la urma – datoria catre ai mei nu se opreste acolo si trebuie sa merg mai departe, ca sa onorez nu o finalitate, ci o oda.

Astazi imi sunt mai reticente canalele de comunicare directa; e ca si cum as fi o testoasa fara carapace. Mai vulnerabil, dar fara a fi intr-un real pericol. Azi imi amintesc mai usor cine sunt si pe unde mi-au haladuit pasii de-a lungul timpului. Imi amintesc si de prima stea “calatoare” pe care am vazut-o, un satelit sau poate un rod al imaginatiei, dar o plasmuire ce poarta marturii intregi cu ea. Ce miracol simplu sunt si aceste stele! Dincolo de ce ar putea fizic sa ascunda, sunt de mii de ani subiect de dezbateri literare, matematica, astronomice si astrologice. Sunt mii de stele care mor zilnic (si alte mii, milioane probabil care se nasc), dar lumina lor se incapataneaza sa dispara; circula infinit prin timp, calatori uitati in regiuni obscure de timp si spatiu.

Si totusi nu doar luminile sunt calatori in deriva; imi amintesc ca ele s-au intalnit si cu Eminescu, macar tangential, dupa cum dragul de el amintea:

“Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.”

Doua mesaje incerc sa transmit, ascunse binisor in spatele caracterului aparent vag al acestei scrieri: sa iubiti intotdeauna ce e Frumos, mai mult decat urati ce e urat. Nu uitati ca lumina voastra va calatori si in momentele in care credeti ca nimeni nu va vede si chiar si dupa disparitia fizica (iertati-mi fatalitatea, am inclus-o doar de dragul completitudinii logice a scrierii). Ea va fi atunci mostenirea pe care o lasati lumii, dupa cum, acum, ea este tot ce aveti de oferit celor dragi. Iar lumina omului este mai calda decat cea a stelelor, incalzind dinauntru spre exterior.

Al doilea mesaj este pentru Delia: La multi ani, prieten drag! Restul urarilor le stii deja si am sa incerc sa nu ma repet, sa nu ma repet…

Pactul primilor fulgi

Mi se pare ca perioada asta de tranzit catre iarna are doua tipuri de nopti: cea cunoscuta de toti, cu negrul cerului invelindu-ne pe toti, cu luminile publice spargandu-se difuz in aura de ceata si poluare ce inveleste metropola si o alta noapte a griului, cu cerul plumburiu ghemuit in jurul oamenilor de parca ar incerca sa se incalzeasca. Si il inteleg, caci oamenii sunt calzi si e normal sa iti intinzi pseudopodele catre ei ca si cum ar fi un foc in semineu.

Sa asisti la primii fulgi din iarna care, in mod evident, se apropie – e o onoare. E ca si cum ai asista la Geneza. Sa vezi cum zburda nervosi, sau poate prea ecstaziati, printre ramurile aproape goale ale copacilor, peste aripi de pasari grabite sau peste cainii din cartier care au probleme cu trezitul. Sa ii vezi, inseamna un pact tacit cu fortele iernii, te angajezi sa o primesti in casa si suflet asa cum ai primit, nu demult, primavara. Sau cum ai primi un prieten la masa care sustine bucuroasa o cana de vin fiert si un ornament iernatic oarecare.

Acesti fulgi sunt cei mai temerari. Ei nu se tem de contactul cu asfaltul umed sau frunzele care inca mai pastreaza pamantul cald. Ei sunt iscoadele iernii, trimise special sa inspecteze terenul si oamenii, sa vada exact locurile cu cele mai multe rele, ca sa poata trimite intr-acolo mai multa zapada, pentru purificare si infrumusetare. Tot ei sunt trimisi pentru a fura cuvintele oamenilor si a le duce pe o imaginara hartie alba, tinuta discret in tolba iernii, ca o scriere a unui romancier putin cunoscut. Ei nu cunosc frica, desi ei sunt cei sacrificati. Pentru ca din cele cateva minute de fulguiala la care am asistat in aceasta dimineata, niciunul nu a supravietuit. Toti s-au lasat pe imprejurimile calde ale geamului din spatele caruia priveam cu ochii inghetati de bucurie, cum un cap de om se lasa pe un umar cald, in pericol de a se lasa covarsit de caldura sa si de a sucumba regelui Somn.

Cu numai 38 de zile ramase pana la Craciun, imi intind palmele in frigul ce anunta iarna, imi deschid ochii larg si-i indrept spre cer ca sa vada iarna adanc in sufletul meu ce se ascunde, caci ei sunt ferestrele sufletului si un zambet pe post de “Bine-ai venit, te asteptam!”.

Dintre toate anotimpurile, iarna este cel mai fin psiholog. E nevoie de o putere mai mare de patrundere in sufletele si mintile oamenilor, atunci cand ei sunt burdusiti cu haine si caciuli, manusi si cizme-nalte. A stiut intotdeauna sa o faca atat de bine. A stiut dinainte ca eu sa exist ca trebuie sa iau forma in lunile sale.

M-am nascut iarna si-n mine ea a fost dintotdeauna.

Si zeii mai dorm uneori

Poate ca lucrurile care nu le astepti din tot sufletul vin, intr-adevar, mai repede si sa desfasoara mai frumos. Si de data asta pot spune si ca acest frumos nu a trecut chiar atat de repede pe cat mi-ar fi fost frica ca ar putea.

Nu am asteptat ca in anii precedenti acest team-building, dar fara vreo tenta de carcoteala sau orice alt sentiment negativist. Rau stiam ca nu are cum sa fie, doar urma sa fiu inconjurat de oamenii pe care-i apreciez si la care tin. A doua familie. Asa ca, insotit permanent de acest sentiment de siguranta, am pornit la drum, nu unul initiatic, ci unul al concluziilor, ar rezultatelor firesti, al manifestarilor conforme “teoriei”: plin de voie-buna, vorba si vorbe de duh, rasete cand machiavelice, cand discrete ca un suspin, cantari ad-hoc, repetate obsesiv, cu metrica “incalecata” (permite-mi, dear John, sa te parafrazez cu nesimtirea unui bine-dispus) sau versurile corcite din cel putin 3 decade de muzica.

Cand au trecut cele 4 ore de drum? Ca doar am ajuns la fel de odihnit sau obosit cum eram cand am urcat in aceasta barca manuita de un Charon chel si cu febleti necunoscute. Totusi ii multumesc ca ne-a dus in lumea… nu cealalta, dar in cea izolata intre varfuri tinere de munti (sau poate prea batrane?), imbrobodite cu paduri de rasinoase si partial de zone chelite de copaci taiati. Tiripiciului i s-a jucat o festa: apa cu grade nu l-a facut mai treaz, mai receptiv, mai vioi, ci l-a propulsat in pielea unui personaj atent la colegii sai (a incercat insistent sa ajute cate un/o colega aflat/a la ananghie, de mai multe ori chiar). John a ajuns cu ficatul de dimensiuni gargantuale, cu formatiuni basoreliefice de invidiat, iar tenul ii era mai alb decat al Albei-ca-Zapada sau caimacul de laptele proaspat muls al unei vaci nestresate. Miluta era functional, aproape de un ideal pe care singur si l-a stabilit. A descins cu parghiile newtoniene (public cunoscute ca picioare) din autobuz acelasi om voios care se urcase. Cat despre mine, m-am ales cu o gaura noua, in cracul blugului vanat de ghinionul pieselor incomplete din recuzita scaunelor de autobuz. Prin urmare, toate bune pana acum.

Restul timpului petrecut acolo a fost o impletitura absolut reusita de evenimente, momente pretioase, discursuri cu mai mult sau mai putin sens, atat in echipa mare a oamenilor din firma, cat si in grupurile restranse, boeme. Am fost un pasager (mesaj offline pentru Iggy Pop) intr-un tren deloc grabit sa ajunga la destinatie. In prima statie ne-am trezit tot imbracati la fel de la migiloc in sus, ascultand cuvantarile organizatorilor menite sa ne induca starea de [b]team[/b]building. Stiu ca ar trebui sa vina ca o conculzie, intr-o ipostaza mai terminala a articolului, dar le multumesc acum pentru o munca asidua si bine facuta, urmata de rezultate pe masura. Dar aceasta statie a fost, de fapt, triajul pentru o gara mult mai mare: petrecerea serii, intretinuta cu fervoare de toti pasagerii, pe muzici care au oscilat ca ritm si mesaj ca linia pulsului unui om cuprins de pasiune si atingerea exploziva a exuberantei vietii. Concluzia: mesajele, oricat de variate, au fost percepute, zic eu, de toti, pentru ca se miscau toti spasmodic, dar in sincron. Iertati-mi plasticitatea exprimarii, dar nu pot si nu vreau sa neg dimensiunea humulestiana a calatoriei. Am folosit un spectru atat de larg de cuvinte si am auzit atatea cuvinte noi (sau cel putin uitate de ceva vreme) si frumoase incat am sa le mai folosesc.

Petrecerea s-a “rezumat” la consum masiv de energie si de bauturi care racoritoare, care incalzitoare, dar lumea pare ca s-a simtit bine. Iar daca exista carcotasi, desi ma indoiesc, le-as spune ca nimic nu e perfect, dar ca poate fi facut perfect cu intelegerea pe care putem si ar trebui sa o manifestam. Si daca nici argumentul asta nu e suficient, va amintesc ca in Africa inca se moare de foame si boala. Dar n-am sa pistonez prea mult pe aspecte negative, ci am subliniat (ar fi mers mai bine englezescul “emphasize”) caracterul pozitiv a tot ce s-a intamplat. Multimea a fost in permanenta un leagan, balanganindu-se cand mai lent pe muzica lui Joe Cocker (etc), cand mai agitat pe muzica latino sau a celor de la Blur sau Red Hot Chilli Peppers. Lumea a alergat intr-una, probabil a facut mai multe maratoane decat se organizeaza intr-un an in Romania, un val de caldura a cuprins toata sala de distractii si, pana la urma, cred ca a inteles si Danuta (Tiripica) ca o usa pur si simplu nu e de ajuns pentru infuzia absolut necesara de oxigen si pentru alungarea catorva grade din cele… probabil 30 care erau acolo.

O data cu finalul petrecerii, mi-am indrumat calduros turloaiele dezvelite catre camera in care zaceau, vlaga-less, Tiripiciul si maimuta sa ceramica pe un pat si Omul cu Pateul pe celalalt. Am incercat sa le menajez somnul, dar inutil; gurile erau in mare forma. Si, daca stau bine sa ma gandesc, cred ca as fi putut ascuti pe putin un balot de creioane daca le tineam intre dinti in timp ce vorbeam in acea seara.

In prima seara nu am sforait, herr Oprea apeland la un mai vechi truc voodoo pentru a prevenit acest pericol: mi-a spus de trei ori, inainte sa adorm, sa nu sforai. Punct ochit, punct lovit.

Inspirati pana la cote paroxiale de imnul in care am revarsat atata dragoste si inspiratie, cu ajutorul a doua chitari si unei muzicute (divine), cantarea a mers si dincolo de hotarele salii de “conferinte”. Cu lichid limfatic calitativ in sange, cu chitarile in mana, cu publicul in minte si muzica in suflet, minutele au trecut implacabil, in timp ce camera vuia de versuri si acorduri “incalecate” (iarta-ma, dar pur si simplu nu ma pot opri). Lumea radea si exalta repetat, fredona bucatile mai cunoscute din piesele asternute de Miluta si John intr-un angrenaj performant de un inalt rafinament. Si totul era frumos, aproape de idilic si am chiuit cand cu gura, cand in gand si singurul moment care m-a cutremurat si m-a scuturat de solzii de umor si golanie a fost interpretarea opriana a melodiei Zoe Jane de la Staind, in cinstea frumoasei mostenitoare directe a familiei Sandu (John si Miru): Ioana. Marturisesc o lacrima care a zbughit-o pe cont propriu din mine si pe care doar gura mea mare care a inghitit-o a putut-o feri de ochii lumii. Bravo baieti, lucrurile astea pur si simplu nu se pot invata! Astea trebuie sa le ai in tine si sa stii doar sa le descoperi si sa le transmiti. Ati fi ultimii de care m-as indoi ca le au, si nu doar pentru ca ati cantat si ascultat piesa asta.

In rest, in afara de feelingurile care ma mistuie si imi leaga ca un lichid amniotic toate clipele traite acolo, imi defileaza in cap, ca la o prezentare, tablouri cu iz medieval ale diferitelor peisaje: Dorin cautandu-si, precum Ilie Moromete salcamul, coltul; Leo care nu s-a dezmintit nici acum si a reusit sa ridicele masele (nu mesele) la dans, la orice fel de dans, chiar si pe cei care manifestau oboseala sau, subiectiv, lipsa declansatorului de petrecere; Miluta care cauta cu disperare lustrele si care, din pacate, erau un pic mai inalte decat si-ar fi dorit; Diana care era cand sex-bomb, cand o dansatoare de o finete si consistenta iesite, usor, din comun; Dana care tot ma pandea sa fiu atent in alta parte sa mai poate deschide usa; Andreea care nu-si putea dezvata zambetul de pe fata, chiar daca nu avea motiv sa o faca; Iulia care sufla din trompetica bucuriei in buda, in timp ce se spala pe maini, dandu-mi impresia unei prezente oculte in incinda budoarului; Delia care confunda masa cu scena unui club bine cotat dintr-una din marile metropole ale lumii; Ionela care tasnea ca jetul unui gheizer cand auzea mierea RATM. Mi-i amintesc si pe toti ceilalti oameni frumosi care au facut abstractie de cam orice bariera fizica si nefizica si care au mentinut atat de sus coeficientul de party al adunarii. Bravo!

Nici drumul inapoi nu a fost unul tocmai de lepadat, caci barca lui Charon era acum plina de eroi, iar eroii plini de povesti. Cu toate ca am mai zis cate un cuvant pe ici, pe colo (trebuie sa incerc sa-mi educ publicul ca as fi si un om serios, rezervat), somnul a pus stapanire pe noi, precum valurile marii au pus stapanire pe naufragiata Afrodita pe una din insulele ei, Khytera. Si, desigur, destinul a facut ca la radio sa fie difuzata o piesa pe care am desfasurat teatrul in timpul activitatilor de Sambata. Am dansat pe ea ca barbat, la doar o zi dupa ce am dansat pe ea ca femeie.

Imi cer scuze pentru caracterul usor anacronic al scrierii si pentru certul caracter de scriere incompleta, dar nu-mi amintesc tot acum, incat sa si pot converti in cuvinte si, dincolo de asta, mai e ceva: ce se intampla la Voronet, ramane la Voronet!

Multumesc pentru rabdare!

Carpe diem

“Traieste ca si cum ai muri maine, invata ca si cum ai trai vesnic!” (Mahatma Gandhi)

Timpul se contracta, momente dispar

Nu putini sunt cei care, in ultima (vag, dar n-as putea sa o conturez precis) vreme constata si marturisesc faptul ca timpul trece mai repede ca odinioara. Si sigur, exista o perceptie subiectiva a timpului, dar trecerea lui la o viteza normala a ramas doar pur teoretica.

Banuiesc ca toti trecem prin etape de varsta, de pozitii si activitati sociale, de lupte interioare si descoperiri, astfel incat trecerea Implacabilului se percepe diferit. Dar marturiile de trecere prea rapida a timpului sunt din punctul meu de vedere din ce in ce mai multe. Sigur, cand ai o mare asteptare (trimitere fara continut, doar strict legata de nume la Great Expectations), timpul poate trece chiar greu. Asta este o situatie subiectiva. La fel, cand sarbatoresti oaresce aniversare la munte, intr-un ambient aproape de ideal, acesta trece repede. Parca intreaga sa munca, a Timpului, este o forta care ti se opune cu o vivacitate inumana. Orice actiune a ta este sugrumata de Timp. Este adevaratul pret pe care trebuie sa il platesti ca sa poti face ORICE.

Cineva din apropierea mea a ramas uimit de faptul ca azi e Joi si nu marti sau, hai, cel mult miercuri. Pasii deloc mici si repezi ai Timpului au trecut, impartiali si peste el.

Afectate de aceasta trecere sunt si anotimpurile. Numai ca aici e ceva diferit: in loc sa se scurteze toate, parca dispar doua dintre ele, primavara si toamna. Incet incet constat ca nu mai folosesc haine de primavara sau toamna, ci trec dintr-un taram de foc intr-unul de gheata, cu doar unul sau doua ragaze intre ele, cat sa-mi trag sufletul si sa ma uit, fugar in jur.

Ma simt privat de senzatiile de toamna, de asteniile care degenereaza, de multe ori din ele, de reflectiile prelungite si uneori inutile la propria-mi persoana sau la banalii trecatori, de haladuiala sub ploile marunte ca printr-un tunel la capatul caruia se afla geamul luminat al unui bar in care se serveste (si) vin fiert. Si peste toate astea, desigur, din nou, se desfasoara Timpul.

Un alt Phoenix

Nu e tocmai o revelatie, dar lumea noastra pare a fi un cerc, ca sa nu zic sfera (pentru ca i-ar conferi un sens mai accentuat de complexitate, iar azi nu vreau sa fiu de acord cu ideea ca lumea noastra e un mecanism fantastic), iar fiecare diametru trasat este pazit cu strasnicie, la fiecare din cele doua capete, de cate un concept cu valenta de extrema.

Imi amintesc de un album al formatiei Samael, Ceremony of Opposites. Nu am facut simbioza cu acel produs mai mult decat a fost cazul, nici macar nu a insemnat ceva personal pentru mine. Dar ideea din titlul sau se leaga de ceea ce exprim acum vis’a’vis de lumea noastra.

Bine si Rau, Adevar si Manipulare (cred ca e un concept antonimic mai potrivit decat oricare altul gen Minciuna, Fals, Imaginar care sunt fie puerile, fie prea artistice, prin urmare subiective), Dreptate si Nedreptate, Alb si Negru, Zi si Noapte, Rai si Iad (derivate ale Binelui si Raului), Dumnezeu si Diavol (determinante pentru Bine si Rau, Rai si Iad), Credinta si Tagada (constructia clasica a operelor argheziene, pe care le respect atat cat le cunosc), Viata si Moarte – toate acestea sunt falnice straji ale diametrelor lumii noastre, in centrul careia ne plasam cu atata lipsa de recunostinta si convingere ca il meritam, suficient de departe de margini (extreme) incat sa ne satisfacem mental cu falsa idee de echilibru.

As vrea sa extrag putin axa Viata – Moarte din angrenajul de mai sus. Am sa o cobor putin in subiectivism si am sa o cuplez la o felie de misticism. Cand zic viata, de ceva vreme incoace, mi se defineste in minte imaginea unui Phoenix. Ridicat din propria-i cenusa (cat de veche e aceasta exprimare!) sau poate niciodata mort, cu penajul prometeic mai exploziv ca niciodata, un tipat care, de fiecare data cand ma gandesc la el mi-l imaginez diferit, de la un tipat semanator cu al unui canar pana la un urlet de dragon (asa cum ni s-a simulat prin filme), aceasta pasare-concept este in continuare o forma perfecta cu un fond tot timpul consistent, dezvoltand in sine (si a pasarii, si a numelui) sensuri multiple, destul de pure, trainice (legate de ideea de Viata).

Ma intreb daca, urmand firul constructiei lumii pe extreme, ar putea exista si ideea de re-murire (cat de similar cu “ne-murire”!), daca exista o lume a unor nefiinte (ca opus pentru “fiinte” – “a fi” – “a exista”) care se tem de viata precum noi de moarte si care si-ar dori sa nu invie niciodata pentru ca – zic ele – “nu stim ce poate urma dupa moarte”. Daca acest Phoenix, asa cum il stim noi, poate avea un opus care, zacand tot timpul sub forma de cenusa, sa re-moara de fiecare data din propriu-i trup.

Ma gandesc la epocile indepartate, trecute, in care supravietuia doar cel mai puternic si fiecare fiinta care exista manca si se reproducea doar ca sa supravietuiasca. Si ma gandesc ca lumea, asa cum era atunci, era privata de Bine si Rau si toate celelalte axe; totul era in scopul supravietuirii, prin urmare nimeni si nimic de atunci nu putea fi evaluat calitativ prin prisma polilor gradinii Edenului, Raul si Binele (le-am scris in ordine inversa de pana acum pentru ca fiecare roata se intoarce si “noaptea succede la zi/ cum ziua succede la noapte”). Cred ca singuri ne-am creat extremele alea si poate de aia suntem si asa de confuzi din perspectiva existentei in general. Suntem la o rascruce de sute de ani si vin tot timpul lucruri noi nu pentru ca noi ne aflam pe un drum, ci pentru ca se modifica vremea in zona rascrucii si momentele zilei se succed nemilos peste noi. Curios ca Timpul exista pana si in aceasta varianta statica a existentei pe care o ofer. Timpul poate fi singura cheie care a contat vreodata. Si nici macar nu am indraznit sa insinuez ca Timpul ar fi cea mai apropiata fata (fatza) de noi de-a lui Dumnezeu!…

Enter Sandman

Sunt absolut convins ca sunt foarte multe lucruri de descoperit in ceea ce priveste mintea omului, chiar cred ca in ea se gaseste cheia oricarei intrebari. Tot ea manipuleaza starile de veghe si de somn, inconstientul si formele, aparitiile si interpretarile sale. Astfel, continui sa fiu intrigat de ceea ce reprezinta lumea viselor si de ceea ce putem gasi acolo.

Cand, pe inserat, stateam fara vlaga pe pat ca o jertfa pe-un altar, de data asta al zeului Somn, simt ca am fost acceptat si furat in lumea “de dincolo”. Cand m-am trezit din acele clipe de confuzie, aveam senzatia ca peste mine au trecut epoci intregi, simteam ca am trait inca cel putin o viata, vazusem lucrurile de sus exact cum le vedem in vreun documentar despre natura, cand filmarea este data pe fast forward, iar norii se deplaseaza cu o viteza de invidiat, plantele cresc intr-un ritm halucinant, etc. M-am trezit mai batran si mai tanar in acelasi timp, o senzatie pe care, chiar daca as fi capabil sa o transpun in cuvinte, as descri-o folosind toate cuvintele pe care le stiu. De mai multe ori. Consistenta a fost incredibila, iar totul a durat nu mai mult de un minut.

Prin urmare concluzionez ca subconstientul nostru are capacitatea de a dilata sau compresa timpul, scotand in evidenta inca o data, fara drept de apel, relativitatea sa.

Tinand cont de faptul ca uneori (si cel mai des prin intermediul viselor) sunt informatii din constient care trec in subconstient si viceversa, traiesc si sper la ziua in care cele doua vor fi una si aceeasi.

Moment ordinar, trait extraordinar

Iesirea si berea si plimbarea de dupa si oboseala adunata peste weekend au fost premisele unui somn aproape perfect. Zic “aproape” pentru ca am fost haituit de niste tantari, dar nu mai mult decat e cazul. In rest, am sucumbat devreme zeului Somn, astfel incat la 9:30 deja eram in inconstienta in care altii ajung doar band cantitati mari de alcool. Deja realizam partea de proiectare pentru o lume temporara (de o noapte) a viselor si pana la miezul noptii, estimez eu, cred ca deja eram in plina activitate.

Minutele se scurgeau unul cate unul in realitate, in somn visele pareau adevarate epoci, multe, intense, diverse, imi consumau un timp pe care nu l-am avut, teoretic, niciodata: cel din somn. Practic, am invatat sa ii confer un scop/sens sau altul, astfel incat l-am privat de implacabilitatea cu care se pogora, pana atunci, peste mine.

Cu bateriile incarcate asemenea velelor unui drakkar umplute de vanturile nordice, m-am ridicat din pat cu atitudinea unui mic print ce stie ca, la un moment dat, va mosteni totul. Luptandu-ma inca cu niste ite de visare si amortire, am reusit sa imi trasez diagonalele unei noi zile, lipsite de soare, dar nu de destinatie si, cu ghiozdanul in spate am soptit: ”Pe plantatie, domn sofer!” – corespondent al unui mult mai cunoscut reper literar: “La bulivar, birjar!”.

Simbolism

Dimineata acestei zile nu a avut multe premise de a fi una deosebita. Cer innorat de septembrie, greoi, anost, antisocial – prezenta suficienta pentru a-ti dori un somn prelungit. Urnindu-ma totusi din casa, pe drum spre servici am vazut doi caini, unul alb si unul negru muscandu-se in joaca. Suficient ca mintea-mi sa o ia razna putin si sa ma duca cu gandul la lupta dintre Bine si Rau. Are cumva legatura cu gandurile ultimei perioade si cu nevoia omului de a apela uneori la aceasta idee pentru a da un sens vreunui lucru din viata sa.

Nu stiu care din ei a “castigat”, dar circumstanta lor jucausa m-a facut sa ma gandesc ca se poate intampla asta si la scara cosmica – binele sa se “joace” cu raul, facand parte pana la urma din aceeasi sfera. Cred ca prin asta inteleg ca am mai invatat cate ceva in aceasta ultima perioada de care ziceam. Simteam asta oricum. Si cred ca este important sa simti cand/ca ceva se schimba in tine. De ce? Simti ca evoluezi.

Altcandva, intr-un moment in care se luase lumina din parcul in care eram cu o prietena, un caine alb a venit si s-a cuibarit sub banca. Intr-adevar, in acea vreme ma simteam mai “luminat”, imi recastigasem locul pe un drum mai bun si lucrurile incepeau sa aiba sens.

Si totusi la mine primeaza pisicile… ironic, nu?