Mandrii zori
O dimineata ca pe “vremuri”… Soarele a rasarit mai devreme decat ieri si, parca nemultumit de ceea ce vede, a hotarat sa treaca totul prin lumina sa purificatoare. Asemeni unei infectii, cand anticorpii se mobilizeaza in zona afectata, generand roseata, lumina soarelui s-a revarsat rosie peste tot orasul. Blocurile pareau decorate ca pentru un al doilea Craciun, sau poate ca si cum ar urma sa fie smulse din lacasurile lor si folosite drept trepte catre rai (recunostinta celor de la Led Zeppelin pentru “Stairways to Heaven”).
Am constatat, dincolo de insusi statutul meu de martor, ca absenta zapezii in aceasta iarna a cauzat frustrare in randul oamenilor si pe buna dreptate. Intr-o perioada in care ochii ni s-ar mai fi limpezit in reflexiile argintii ale zapezii, griul betoanelor a iesit din nou triumfator si a continuat sa atarne de ochii nostri ca plumbul.
Dar, in aceasta dimineata, acel peisaj rosiatic mi-a adus un plus de satisfactie, parca am patruns dincolo de fatada posaca a orasului si mi-am amintit ca exista lumi si dincolo de orizont. Poate e doar o slabiciune, dar intotdeauna rasaritul, apusul si transfigurarea luminii astrilor (diurn si nocturn), alaturi de prezenta inaltatoare a stelelor care, uneori intarzie sa plece si le vezi chiar si cand noaptea isi scufunda ultimele clipe intr-o mare de lumina, m-au facut sa ma simt mai putin om si mai aproape de Creator, mi-au amintit ca exista si o lume nevazuta in care fericitii care cred in ea se pot refugia.
Ideile acestea nu le exprim pentru prima data si nici macar n-o fac intr-un mod cu totul nou, dar de fiecare data cand asist la asa ceva ma simt ca nou, parca renasc si ma simt mai mult Phoenix decat Corb.
Foarte interesant si imi place enorm de mult modalitatea aleasa pentru a ne refugia: spre o lume mai putin conditionata de exterior si, ghidata in mod special de trairile launtrice ale fiecaruia dintre noi. Ce frumos inceput de zi, cu zorii sai, care ne poate purta dincolo de limitele propriului nostru mod de a fi…