Un alt Phoenix
Nu e tocmai o revelatie, dar lumea noastra pare a fi un cerc, ca sa nu zic sfera (pentru ca i-ar conferi un sens mai accentuat de complexitate, iar azi nu vreau sa fiu de acord cu ideea ca lumea noastra e un mecanism fantastic), iar fiecare diametru trasat este pazit cu strasnicie, la fiecare din cele doua capete, de cate un concept cu valenta de extrema.
Imi amintesc de un album al formatiei Samael, Ceremony of Opposites. Nu am facut simbioza cu acel produs mai mult decat a fost cazul, nici macar nu a insemnat ceva personal pentru mine. Dar ideea din titlul sau se leaga de ceea ce exprim acum vis’a’vis de lumea noastra.
Bine si Rau, Adevar si Manipulare (cred ca e un concept antonimic mai potrivit decat oricare altul gen Minciuna, Fals, Imaginar care sunt fie puerile, fie prea artistice, prin urmare subiective), Dreptate si Nedreptate, Alb si Negru, Zi si Noapte, Rai si Iad (derivate ale Binelui si Raului), Dumnezeu si Diavol (determinante pentru Bine si Rau, Rai si Iad), Credinta si Tagada (constructia clasica a operelor argheziene, pe care le respect atat cat le cunosc), Viata si Moarte – toate acestea sunt falnice straji ale diametrelor lumii noastre, in centrul careia ne plasam cu atata lipsa de recunostinta si convingere ca il meritam, suficient de departe de margini (extreme) incat sa ne satisfacem mental cu falsa idee de echilibru.
As vrea sa extrag putin axa Viata – Moarte din angrenajul de mai sus. Am sa o cobor putin in subiectivism si am sa o cuplez la o felie de misticism. Cand zic viata, de ceva vreme incoace, mi se defineste in minte imaginea unui Phoenix. Ridicat din propria-i cenusa (cat de veche e aceasta exprimare!) sau poate niciodata mort, cu penajul prometeic mai exploziv ca niciodata, un tipat care, de fiecare data cand ma gandesc la el mi-l imaginez diferit, de la un tipat semanator cu al unui canar pana la un urlet de dragon (asa cum ni s-a simulat prin filme), aceasta pasare-concept este in continuare o forma perfecta cu un fond tot timpul consistent, dezvoltand in sine (si a pasarii, si a numelui) sensuri multiple, destul de pure, trainice (legate de ideea de Viata).
Ma intreb daca, urmand firul constructiei lumii pe extreme, ar putea exista si ideea de re-murire (cat de similar cu “ne-murire”!), daca exista o lume a unor nefiinte (ca opus pentru “fiinte” – “a fi” – “a exista”) care se tem de viata precum noi de moarte si care si-ar dori sa nu invie niciodata pentru ca – zic ele – “nu stim ce poate urma dupa moarte”. Daca acest Phoenix, asa cum il stim noi, poate avea un opus care, zacand tot timpul sub forma de cenusa, sa re-moara de fiecare data din propriu-i trup.
Ma gandesc la epocile indepartate, trecute, in care supravietuia doar cel mai puternic si fiecare fiinta care exista manca si se reproducea doar ca sa supravietuiasca. Si ma gandesc ca lumea, asa cum era atunci, era privata de Bine si Rau si toate celelalte axe; totul era in scopul supravietuirii, prin urmare nimeni si nimic de atunci nu putea fi evaluat calitativ prin prisma polilor gradinii Edenului, Raul si Binele (le-am scris in ordine inversa de pana acum pentru ca fiecare roata se intoarce si “noaptea succede la zi/ cum ziua succede la noapte”). Cred ca singuri ne-am creat extremele alea si poate de aia suntem si asa de confuzi din perspectiva existentei in general. Suntem la o rascruce de sute de ani si vin tot timpul lucruri noi nu pentru ca noi ne aflam pe un drum, ci pentru ca se modifica vremea in zona rascrucii si momentele zilei se succed nemilos peste noi. Curios ca Timpul exista pana si in aceasta varianta statica a existentei pe care o ofer. Timpul poate fi singura cheie care a contat vreodata. Si nici macar nu am indraznit sa insinuez ca Timpul ar fi cea mai apropiata fata (fatza) de noi de-a lui Dumnezeu!…
Place your comment