Timpul se contracta, momente dispar
Nu putini sunt cei care, in ultima (vag, dar n-as putea sa o conturez precis) vreme constata si marturisesc faptul ca timpul trece mai repede ca odinioara. Si sigur, exista o perceptie subiectiva a timpului, dar trecerea lui la o viteza normala a ramas doar pur teoretica.
Banuiesc ca toti trecem prin etape de varsta, de pozitii si activitati sociale, de lupte interioare si descoperiri, astfel incat trecerea Implacabilului se percepe diferit. Dar marturiile de trecere prea rapida a timpului sunt din punctul meu de vedere din ce in ce mai multe. Sigur, cand ai o mare asteptare (trimitere fara continut, doar strict legata de nume la Great Expectations), timpul poate trece chiar greu. Asta este o situatie subiectiva. La fel, cand sarbatoresti oaresce aniversare la munte, intr-un ambient aproape de ideal, acesta trece repede. Parca intreaga sa munca, a Timpului, este o forta care ti se opune cu o vivacitate inumana. Orice actiune a ta este sugrumata de Timp. Este adevaratul pret pe care trebuie sa il platesti ca sa poti face ORICE.
Cineva din apropierea mea a ramas uimit de faptul ca azi e Joi si nu marti sau, hai, cel mult miercuri. Pasii deloc mici si repezi ai Timpului au trecut, impartiali si peste el.
Afectate de aceasta trecere sunt si anotimpurile. Numai ca aici e ceva diferit: in loc sa se scurteze toate, parca dispar doua dintre ele, primavara si toamna. Incet incet constat ca nu mai folosesc haine de primavara sau toamna, ci trec dintr-un taram de foc intr-unul de gheata, cu doar unul sau doua ragaze intre ele, cat sa-mi trag sufletul si sa ma uit, fugar in jur.
Ma simt privat de senzatiile de toamna, de asteniile care degenereaza, de multe ori din ele, de reflectiile prelungite si uneori inutile la propria-mi persoana sau la banalii trecatori, de haladuiala sub ploile marunte ca printr-un tunel la capatul caruia se afla geamul luminat al unui bar in care se serveste (si) vin fiert. Si peste toate astea, desigur, din nou, se desfasoara Timpul.
oare asta nu este o asa-zisa “bucla” temporala? nu cumva cat suntem copii, fara sa ne dam seama, avem capabilitatea sa dilatam timpul, largind bucla fara voia noastra? iar mai apoi, uitand de ce este esential, aducem capetele buclei cat mai aproape, calatorind rapid catre sfarsit. timpul este relativ, fara indoiala, doar dupa ce am devenit constienti ca traim…
Fara doar si poate ca e asa. Am incercat, prin metaforizarea ideii mai simplu exprimata de catre tine, sa lupt cu ideea de implacabilitate simpla a timpului. Sa nu subscriu ideii de: “e chiar asa simplu. traiesti si mori”.