Meridiane ascunse

A Dream within A Dream

Ca existenta e construita pe antiteze si dualitati, ca asa s-a nascut, jumatate din om, jumatate din zei si ca asta ii e si viitorul – sunt deja convins. Tot ce imi ramane de facut vis-a-vis de acest subiect este sa gasesc dualitatile din mine si sa le fac sa semene cu balante, sa-mi redefinesc echilibrul in functie de ce (re)descopar; si, desigur, sa le caut si in ceilalti atat dintr-o datorie umana de a-mi cunoaste aproapele, seamanul, dar cel mai mult din egoismul de ma regasi mai bine, mai precis pe mine. Caci atunci cand nu poti defini o parte dintr-un tot, poate constitui o solutie sa incerci sa definesti celelalte parti si sa speri ca, astfel, prima parte se va defini singura, printr-o metamorfoza a metodei reducerii la absurd.

Gasesc oportuna pentru pasa mea lecturarea unei dintre capodoperele literaturii universale si a unui om drag mie, Edgar Allan Poe (nascut: 19.01.1809, decedat 7.10.1849) si anume: A Dream within A Dream – Un vis intr-un vis. Recomandarea mea este in virtutea ideii mai sus mentionate si facilitez acest lucru prin insertiile textuale de mai jos. Traducerea in limba romana este una luata de pe nemarginitul internet si este una din multele, dar cea mai apropiata de sensurile pe care le-am gasit eu in aceste versuri.

A Dream within A Dream

Take this kiss upon the brow!
And, in parting from you now,
Thus much let me avow-
You are not wrong, who deem
That my days have been a dream;
Yet if hope has flown away
In a night, or in a day,
In a vision, or in none,
Is it therefore the less gone?
All that we see or seem
Is but a dream within a dream.

I stand amid the roar
Of a surf-tormented shore,
And I hold within my hand
Grains of the golden sand-
How few! yet how they creep
Through my fingers to the deep,
While I weep- while I weep!
O God! can I not grasp
Them with a tighter clasp?
O God! can I not save
One from the pitiless wave?
Is all that we see or seem
But a dream within a dream?

Un vis intr-un vis

Te sărut pe frunte-acum
Şi plecând pe lungul drum,
Îngăduie-mi a-ţi spune cum
C-aveai dreptate când ai zis
Că zilele mi-au fost un vis;
Oricum nădejdea mea pieri-
De-ar fi-ntr-o noapte, ori într-o zi-
În năluciri ce sunt şi nu-s,
De dus, şi-aşa, ea tot s-a dus.
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

Stau în viul freamăt al
Ţărmului bătut de val.
Ţin în mâna mea -tezaur-
Fire de nisip de aur.
Ce puţine! Se preling
Printre degete-n adânc.

Pe când plâng, pe când plâng.
Doamne, nu le pot ţinea
Mai vârtos în mâna mea?
Doamne, nu pot să le mântui?
Le ia marea în mormântu-i!
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

Mandrii zori

O dimineata ca pe “vremuri”… Soarele a rasarit mai devreme decat ieri si, parca nemultumit de ceea ce vede, a hotarat sa treaca totul prin lumina sa purificatoare. Asemeni unei infectii, cand anticorpii se mobilizeaza in zona afectata, generand roseata, lumina soarelui s-a revarsat rosie peste tot orasul. Blocurile pareau decorate ca pentru un al doilea Craciun, sau poate ca si cum ar urma sa fie smulse din lacasurile lor si folosite drept trepte catre rai (recunostinta celor de la Led Zeppelin pentru “Stairways to Heaven”).

Am constatat, dincolo de insusi statutul meu de martor, ca absenta zapezii in aceasta iarna a cauzat frustrare in randul oamenilor si pe buna dreptate. Intr-o perioada in care ochii ni s-ar mai fi limpezit in reflexiile argintii ale zapezii, griul betoanelor a iesit din nou triumfator si a continuat sa atarne de ochii nostri ca plumbul.

Dar, in aceasta dimineata, acel peisaj rosiatic mi-a adus un plus de satisfactie, parca am patruns dincolo de fatada posaca a orasului si mi-am amintit ca exista lumi si dincolo de orizont. Poate e doar o slabiciune, dar intotdeauna rasaritul, apusul si transfigurarea luminii astrilor (diurn si nocturn), alaturi de prezenta inaltatoare a stelelor care, uneori intarzie sa plece si le vezi chiar si cand noaptea isi scufunda ultimele clipe intr-o mare de lumina, m-au facut sa ma simt mai putin om si mai aproape de Creator, mi-au amintit ca exista si o lume nevazuta in care fericitii care cred in ea se pot refugia.

Ideile acestea nu le exprim pentru prima data si nici macar n-o fac intr-un mod cu totul nou, dar de fiecare data cand asist la asa ceva ma simt ca nou, parca renasc si ma simt mai mult Phoenix decat Corb.

Azi e…

…Ca o fantasma alba, fara forma
Ce zace, indecisa, intre lumi
Si se intreaba daca sa ramana
Sculptata-n aur sau in lut.

Si astfel inveleste pe-al sau stapan in vremuri
Ce par sa fie adesea de demult,
Lasandu-i prea putin din timpul
Ce-i trebuie stapanului sa le sculpteze-n lut.

Caci aurul straluce si in lumina vie
A soarelui sau lunii, el pare o stafie;
O lucire diforma, ce-n ochii orisicui
Nu sta, nici pleaca, acum este si nu-i. 

Si astfel el prefera, distant de vrerea ei (a zilei)
S-o faca mult mai vie, decat speranta ei.
Ea nu se zbate, nu se-mpotriveste; curios!
Dar astazi lutul, decat aurul, e mult mai pretios.

In umbra (pe urmele?) lui Sisif

Exista, in viata de zi cu zi, intamplari care te fac sa iti doresti sa intelegi ceva din ele si, daca pana atunci credeai (in) niste lucruri gresite, sa le corectezi. Dar nu tot timpul poti sa tragi concluziile care trebuie de unul singur, ci ai nevoie si de alti participanti la intamplarile respective. Si uneori chiar esti sigur de ceea ce stii si doresti ca, daca nu sa ti se dea dreptate, macar sa ti se argumenteze pana la capat de ce nu.

Astfel apar aceste mici adevaruri care iau forme ambigue si te fac sa pari un inadaptat, dialogul ti se refuza politicos sau subit si tie ti se contureaza imaginea unui om agitat inutil in cautarile si/sau demonstratiile sale. Persistand, de dragul justitiei si a linistii propriei constiinte, in lupta de a le face cunoscute lumii, descoperi ca timpul se asterne peste ele ca praful si, a doua zi, esti propriu tau invins cand, convins, recunosti: A trecut, nu mai are rost. Alternativa te face sa pari blocat in lucruri trecute , iar lupta ta devine futila.

Totusi, e mai usor de acceptat o eticheta, decat sa nu te accepti pe tine.

Oficial: prima zi de iarna

Am sa va las in compania unui filmulet care are mai mult sentiment decat pot eu inchide in cuvinte:

Va doresc o iarna frumoasa si sa nu uitati ce e important pentru voi!

Un alt corb

Singuratic, notă discordantă, corbul defila pe cer
Cu-al său negru de balaur pe-un albastru de mister.
Bolta îmi părea o apă, peste stele care dorm
Și pe ea norii se-aștearnă ca o podină de fier.

E ciudat cum astă bestie apăru de nicăieri.
M-am uitat în dreapta, -n stânga și-am conchis că astă bestie
Apăruse din senin; n-aveam pic de îndoieli
Că fugise, se prea poate, dintr-o mai veche poveste.

Întreba-v-ați, poate, voi: de ce oare îl frământă
Pe biet omul de ne scrie, de-o fi corb sau fantezie?
Și de ce îl urmărește cu privirea peste cer și cu pana pe caiet?
Juste sunt acestea toate și drepți voi de vă-ntrebați.

E ciudat cum peste-un ceriu, bleu cu albii nori pictați
Doar ca să-ntregească-ntregul și copacii toți pătați
De nuanțele tomnii, roșu, galben, maroniu, s-apară
Tot cântată prin povești, neagră bestie și fiară.

Cercetându-i puțin rostul, am văzut că-i atârna
De la ciocu-i plin de zarv-o umbră; neagră mi-ți era și ea.
Și atunci, în minte-mi, amintiri se revărsară,
Cum odată-ntr-o poveste, se vorbea de-o așa fiară.

Într-o casă mai sinistră, omul contempla tăcerea.
Și-n lugubra sa ședere-i se păru că vede-o umbră
Ce veni, pe-o vreme-urâtă, de afară pe sub ușă.
Cine oare? Ciocănitul, poate ploaia, fură cei ce-o anunțară?

Revenind în astă lume și fixând cu ochii corbul
Ce de-acum se așezase pe o creangă dintr-un tei,
Aura-i văzusem, sigur; era neagră, de poveste
Și în ea erau înscrise ale Omului cuvinte.

Când, într-un sfârșit, clipisem, ca să scap de aste gânduri
Și-ntorsesem încet capul, când în dreapta, când în stânga,
Am zărit din nou pe corb: static, mândru printre ramuri,
Fără aură în schimb, fără să-mi zădărnicească munca.

Și uitându-mă în poală, am văzut că-n aste clipe
Cât vânam făptura neagră, printre ramuri pribegite
Scrisem rânduri și iar rânduri; totul se-ntâmplă rapid,
Dar în colțul meu de ochi, corbul se mișca lasciv.

Vreau să-nchid în aste rânduri, corbului al sau contur
Și din a Omului poveste, eu pe dânsul să nu-l fur.
Căci la ușa mea nu bate, printre nopți, un trecător
Nici de felinar nu-atârnă umbra unui muritor.

Pe urmele unei Stele

Cum as putea sa nu cred in substratul de poveste din viata mea (fie ea si cea de zi cu zi)? Cum sa nu cred ca universul rasplateste pe cel atent, pe cel dispus sa ia mai intai in brate un lucru nou, primit de la fapturi minunate, fara sa il supuna indoielii? Cum sa nu cred ca rezultatul ascultarii cu care intampini un om care vrea sa insire framantari este nici unul altul decat o frumoasa impletire de “coincidente”, care sa il faca sa simta ca nu e singur in “nebunia” lui?

Dupa ce ieri am avut niste trairi vag eminesciene mai toata ziua, fredonand ca pe propriul imn toata ziua poezia “La Steaua” si digerand repetitiv si minutios ideea luminii calatoare a stelelor, am vazut o stea cazatoare de toata frumusetea, descriind o coada mai mare decat am crezut/sperat ca as putea vreodata. Pacat ca tocmai moartea ei a fost, poate, cel mai frumos moment din viata ei. Si pacat ca nu am asistat si la nasterea ei.

Ne bucuram atat de egoist de atat de multe lucruri si, chiar daca nu sunt convins ca e ceva tocmai rau, ci firesc, nu pot sa nu ma gandesc la cat de frumos ar fi frumosul mai obiectiv, mai altruist, mai aproape de complet.

Sunt mult mai multe conotatii pe care le-am dat placutei “coincidente” pe care simt nevoia sa le pastrez in mine, sa le tin “la bait”, ca sa pot alinia, peste putin timp, randuri intregi intr-o alta poveste.

Pe urmele unui Eu

Azi e o zi pentru suflet. Imi cere un ragaz de la agitatia (constructiva) ultimelor zile, de la hahaiala aniversara inchinata unei prietene, de la zbuciumul fizic prelungit. Probabil si corpul imi transmite ca vrea si el sa mai leneveasca putin in banal si in rutina ritmata a saptamanii.

Mi-e greu sa scriu dupa postarea anterioara, mi se pare ca sunt lucruri mai neimportante si ca aia ar trebui sa ramana acolo, dar – pana la urma – datoria catre ai mei nu se opreste acolo si trebuie sa merg mai departe, ca sa onorez nu o finalitate, ci o oda.

Astazi imi sunt mai reticente canalele de comunicare directa; e ca si cum as fi o testoasa fara carapace. Mai vulnerabil, dar fara a fi intr-un real pericol. Azi imi amintesc mai usor cine sunt si pe unde mi-au haladuit pasii de-a lungul timpului. Imi amintesc si de prima stea “calatoare” pe care am vazut-o, un satelit sau poate un rod al imaginatiei, dar o plasmuire ce poarta marturii intregi cu ea. Ce miracol simplu sunt si aceste stele! Dincolo de ce ar putea fizic sa ascunda, sunt de mii de ani subiect de dezbateri literare, matematica, astronomice si astrologice. Sunt mii de stele care mor zilnic (si alte mii, milioane probabil care se nasc), dar lumina lor se incapataneaza sa dispara; circula infinit prin timp, calatori uitati in regiuni obscure de timp si spatiu.

Si totusi nu doar luminile sunt calatori in deriva; imi amintesc ca ele s-au intalnit si cu Eminescu, macar tangential, dupa cum dragul de el amintea:

“Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.”

Doua mesaje incerc sa transmit, ascunse binisor in spatele caracterului aparent vag al acestei scrieri: sa iubiti intotdeauna ce e Frumos, mai mult decat urati ce e urat. Nu uitati ca lumina voastra va calatori si in momentele in care credeti ca nimeni nu va vede si chiar si dupa disparitia fizica (iertati-mi fatalitatea, am inclus-o doar de dragul completitudinii logice a scrierii). Ea va fi atunci mostenirea pe care o lasati lumii, dupa cum, acum, ea este tot ce aveti de oferit celor dragi. Iar lumina omului este mai calda decat cea a stelelor, incalzind dinauntru spre exterior.

Al doilea mesaj este pentru Delia: La multi ani, prieten drag! Restul urarilor le stii deja si am sa incerc sa nu ma repet, sa nu ma repet…

Oda parintilor mei

Prima data cand am ascultat “Ode to My Family” de la Cranberries, mi s-a parut un titlu ciudat. Nici urat, nici inutil. Poate nici ciudat el in sine, de fapt, cat aparitia sa intr-o piesa a unei formatii (pop/)rock.

Nici azi nu stiu exact mesajul versurilor, dar mi-a ramas intiparit mesajul titlului, asa cum l-am inteles eu… nu atunci, ci abia recent.

Se intampla sa fac un lucru sau sa spun ceva si sa primesc feedback-uri pozitive. In momentul ala sentimentul veritabil pe care il am e ca nu e meritul meu, ci al parintilor mei, care chiar m-au inzestrat cu o multitudine de instrumente umaniste. m-au impletit atat de bine la inceput, incat restul s-a impletit de la sine pentru mine. Nu este o marturie sugrumata de auto-suficienta sau narcisism, dar am simtit ca am primit tot ce era necesar pentru orice om ca sa isi poata face un drum frumos in viata. Restul este meritul sau vina mea.

Imi amintesc lectiile de vindecare fizica si spirituala, pe care mi le tinea mama la numai cativa ani cand, noaptea, ma trezeam cu dureri sau gonit de cosmaruri: ma lua la geam si imi inventa numai Dumnezeu stie cate povesti despre fiecare stea de pe cer, despre Luna si cate si mai cate. Ajungeam plangand la geam, dar un plans trist, nu isteric si plecam de acolo dormind pe jumatate, zambind, de multe ori inainte ca lacrimile sa apuce sa se usuce de tot in ochi.

Imi amintesc si frica de moarte care ma mistuia inca de la putinii ani de viata, cum disparea cand mama imi spunea ca am sa devin un medic si am sa descopar leacul pentru mortalitate. Cred ca nu a nimerit-o bine cu medicul, desi exista si medici spirituali, dar cu antidotul pentru mortalitate cred ca a stiut ea ceva. In spirit nu exista timp, prin urmare nici moarte, aici e locul in care si ea si tata vor trai vesnic, odihnindu-se dupa toate eforturile investite in mine. Din pacate, un antidot fizic nu am gasit la timp…

Tata a fost un model pentru mine inca de atunci. Un umanist in suflet, gandire si practica, a reusit sa fie exact ce a trebuit sa fie in relatia ideala tata – copil. A fost si inca mai este axis mundi, reperul la care mai toate in mine se raporteaza.

Exista legenda cum ca fiecare om are ingerul sau pazitor sau steluta sa norocoasa si multi considera ca e mai potrivit de spus unui copil. Se inseala! Putine au fost momentele in care sa nu simt ca ceva, cineva vegheaza asupra-mi. Si stiu sigur ca lor am sa le multumesc pentru asta.

Inchei prin a asculta piesa “Ode to My Family”, ingropandu-mi in ea si in senzatiile pe care le trezeste in mine tot restul de cuvinte care, pentru ca nu sunt suficient maiestrit in a le aranja cum vreau, cum trebuie esuez in a le expune. Sunt convins ca ei au primit energia pozitiva pe care o simt in mine cand, stangaci, exprim aceste povesti.

Sper ca aceste randuri sa va apropie si pe voi de parinti, macar pentru cateva minute; timpul ne va convinge sa ne intoarcem la radacini, mai devreme sau mai tarziu.

Si nu, nu s-a auzit scartaitul penitei pe foaia caietului de memorii, ci doar tacaitul unor butoane alb-negre…

Va iubesc!